Sitaru | Comuna: Grădiștea | Judeţ: Ilfov | Punct: Mănăstirea „Sfântul Nicolae” | Anul: 2022
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Titlu raportului:
Raportul de cercetare de la Sitaru, com. Grădiștea, jud. Ilfov Punct: Mănăstirea „Sfântul Nicolae”
Anul cercetarii:
2022
Perioade:
Evul Mediu;
Epoci:
Evul Mediu;
Tipuri de sit:
Necropolă;
Cod RAN:
| 103461.04 |
Județ:
ILFOV
Unitate administrativă:
GRĂDIŞTEA
Localitate:
SITARU
Punct:
Mănăstirea „Sfântul Nicolae”
Localizare:
| 103461.04 |
Lista Ilustrațiilor - 5
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Boroneanţ | Adina Elena | responsabil | Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan", Bucureşti |
| Măgureanu | Andrei Mircea | responsabil sector | Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan", Bucureşti |
| Toderaş | Meda | responsabil sector | Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan", Bucureşti |
Raport:
Mănăstirea Sfântul Nicolae/Sitaru (Fig. 1 sus) este situată în partea de nord-est a judeţului Ilfov, în pădurea din apropierea satului Sitaru din comuna Grădiştea. Primul document referitor la mânăstirea Sfântul Nicolae datează din 15 aprilie 1631 fiind emis de Voievodului Leon Tomşa. Intre anii 1653 şi 1656, Patriarhul Antiohiei Macarie însoţit de diaconul său Paul de Alep, trece prin Ţările Române ajungând la Galaţi, în drum spre Rusia. La întoarcere, în 1656 rămâne aproximativ 2 ani în Ţările Române lăsând o descriere a locului în care se afla mânăstirea. Locașul este menționat de câteva ori în documente de secol XVIII și XIX dar fără prea multe detalii. La cutremurul din 1940, cupola cea mare a Bisericii s-a fisurat. În 1960, prin decizia Direcţiei Generale a Monumentelor Istorice s-au executat lucrări de restaurare. Cercetarea arheologică a fost prilejuită de lucrările de restaurare asupra ansamblului istoric demarate în 2021. În interiorul bisericii principale, în jurul ei și în parcul exterior au fost executate secțiuni și sondaje arheologice. Cele două sondaje din parcul mânăstirii nu au produs materiale sau complexe arheologice. Întreaga zonă, de fapt, fusese mult ridicată prin aducerea de pământ pentru organizarea grădinii. În biserică, primele două sondaje au fost localizate în interiorul pridvorului. În primul sondaj, chiar pe fundul acestuia, la cota bazei fundației a fost documentat un mormânt (Fig. 1 jos). În secțiunea de pe partea de sud a pridvorului, în profilul de vest se observa prezența altei gropi de mormânt. Profilul de est al acestei secțiuni este semnificativ pentru modul de construcție al fundației (Fig. 2 sus). În interior, caseta deschisă în partea de sud a pronaosului a pus în evidență existența unei cripte rectangulare de piatră, cu o înmormântare nederanjata și câteva re-înmormântări (Fig. 2 jos). Cripta avea pereții și fundul realizate din cărămizi legate cu mortar cu nisip. Grosimea pereților era de cca 24 cm (Fig. 3 sus). În cazul mormântului nederanjat se observau încă urmele coșciugului de lemn (Fig. 3 jos) dar starea de conservare a scheletului a fost extrem de proastă. Nu au existat obiecte de inventar. Majoritatea resturilor osteologice aparțineau unor re-înmormântările (grupări de oase) localizate deasupra și dedesubtul acestui schelet. În partea stângă, în colțul de NV al secțiunii din partea de nord a pronaosului a fost observată o construcție neobișnuită (Fig. 4 sus) legată probabil de elemente de ritual religios. În aceeași zonă a fost observat și un pavaj cu cărămizi, probabil o fostă podea a bisericii (Fig. 4 sus), mai târziu înălțată. Alte două secțiuni au fost localizate în absidele naosului. În cea din absida de sud a fost observată o groapă de formă rectangulară cu dimensiuni aproximative de 2 x 3m, orientată N-S, având pereții arși. Grosimea arsurii era variabila, de la 1-2 la cca 5 cm si se observa pe pereții gropii până la o înălțime de cca 45 cm. Fundul gropii era și el ars. Pe fundul complexului erau 6-7 vase ceramice reîntregibile, bârne de lemn ars și cenușă. (Fig. 4 jos). Pe baza ceramicii a fost atribuită secolului VII. Sondajele din exterior au pus în evidență existența înmormântărilor (Fig. 5 sus) și a resturilor osteologice umane dezarticulate în zona din jurul bisericii, indicând utilizarea interiorului incintei bisericii drept cimitir. Într-un sondaj localizat pe partea de sud, lângă zidul pronaosului/naosului au fost documentate trei astfel de înmormântări care suprapuneau un cuptor de dimensiuni medii, de epoca probabil medievală (Fig. 5 jos).
Abstract [EN]:
The monastery of Sfântul Nicolae/Sitaru (Fig. 1 top) is located in the northeastern part of Ilfov County, in the forest near the village of Sitaru, Grădiştea commune. The first document relating to the monastery dates from April 15, 1631, issued by Voivode Leon Tomşa. Between 1653 and 1656, Paul of Aleppo passed through the Romanian Countries reaching Galaţi, on his way to Russia. On his return, in 1656, he stayed in Romania for about 2 years, leaving a description of the place where the monastery was located. The place is mentioned a few times in 18th and 19th century documents but without much detail. In the earthquake of 1940, the large dome of the Church cracked. In 1960, by the decision of the General Directorate of Historical Monuments, restoration works were carried out.
Present archaeological research was occasioned by the restoration work on the historical ensemble started in 2021. Archaeological sections and surveys were carried out inside the main church, around it and in the surrounding garden. Two trenches in the monastery park did not uncover any archaeological material or features. Two trenches were located inside the porch. In the first at the base of the foundation, a grave was documented (Fig. 1 bottom). In the trench on the southern side of the porch, in the western profile, the presence of another grave was noted. The eastern profile of this trench is significant for the way the foundation was constructed (Fig. 2 top).
On the southern part of the pronave the presence of a rectangular stone crypt, with a primary burial and several re-burials (Fig. 2 bottom) was noted. The crypt had the side-walls and floor made of bricks bound with sand mortar. The walls were ca 24 cm thick (Fig. 3 top).
In the case of the primary burial, the traces of the wooden coffin were still visible (Fig. 3 bottom) but the state of preservation of the skeleton was extremely bad. There were no grave goods. Most of the osteological remains belonged to re-burials (groups of bones) located above and below this skeleton.
In the NW corner of the pronave, an unusual construction was noticed (Fig. 4 above) probably related to the time of the foundation of the church. A brick pavement, probably the former church floor (Fig. 4 top), was also observed in the same area.
Two other sections were located in the apses of the nave. In the southern apse, a rectangular pit with approximate dimensions of 2 x 3m, oriented N-S, with burnt walls was observed. The thickness of the burn was variable, from 1-2 to approx. 5 cm and was preset on the walls of the pit up to a height of approx. 45 cm. The bottom of the pit was also burnt. On its floor were 6-7 refitting ceramic vessels, burnt wooden beams and ashes. (Fig. 4 bottom). Based on the pottery, the feature was assigned to the 7th century.
Investigations outside the church revealed the existence of graves (Fig. 5 top) and disarticulated human remains, indicating the use of the exterior as a cemetery. In a trench located on the south side, near the pronave/nave wall, three such burials were documented overlying a medium-sized oven, probably of medieval age (Fig. 5 bottom).