Şimleu Silvaniei | Judeţ: Sălaj | Punct: Cetatea Báthory | Anul: 2007
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
2007
Perioade:
Evul Mediu;
Epoci:
Evul Mediu;
Categorie:
Apărare (construcţii defensive); Domestic;
Tipuri de sit:
Cetate;
Cod RAN:
| 139893.09 |
Județ:
Sălaj
Unitate administrativă:
or. Şimleu Silvaniei
Localitate:
Şimleu Silvaniei
Punct:
Cetatea Báthory
Localizare:
| 139893.09 |
Lista Ilustrațiilor - 11
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Lupescu | Radu | participant | Instiuție Nedefinită |
| Roman | Cosmin | participant | Instiuție Nedefinită |
| El Susi | Georgeta | participant | Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan", Bucureşti |
| Tănase | Daniela | participant | Muzeul Banatului, Timişoara |
| Roman | Delia Maria | participant | Muzeul Castelul Corvineştilor, Hunedoara |
| Culic | Vasile Daniel | participant | Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău |
| Pop | Horea Dionisiu | participant | Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău |
| Marcu-Istrate | Daniela Veronica | responsabil | SC Damasus SRL Braşov |
Raport:
Domeniul Şimleuluieste menţionat în documente încă din sec. XIII, iar din 1341 a intrat în posesia familiei Báthory. Despre ramura de Şimleu a acestei familii se poate vorbi abia din a doua jumătate a sec. XV, când Nicolae al II-lea Báthory şi-a mutat reşedinţa de la Nyírség, în estul Ungariei, la Şimleu. În 1520 fiul său, Ştefan al IV-lea “de Somlyo”, iscăleşte o înţelegere “în casa noastră de pe domeniul numit Şimleu”, iar nepotul Ştefan al V-lea dă instrucţiuni referitoare la “intravilanele aparţinătoare curiei de la Şimleu”. Pe baza acestor informaţii s-a presupus că deja în sec. XV trebuie să fi fost existat o curieridicată de Nicolae al II-lea Báthory, care trebuie căutată în compoziţia cetăţii interioare, unde se poate presupune un edificiu modest, compartimentat în două sau trei încăperi, asemănător caselor ţărăneşti de astăzi, înconjurat cu o palisadă pentru apărare.
Probabil spre sfârşitul sec. XV şi începutul veacului următor a fost construită o incintă fortificată, prevăzută cu turnuri la colţuri şi înglobând clădiri de locuit şi administrative (incinta 1). Un document din 1567 se referă foarte probabil la această incintă atunci când menţionează o curie fortificată, un castellum.
La sfârşitul sec. XVI s-a construit o a doua incintă, prevăzută cu bastioane triunghiulare şi un turn de poartă. Mai multe informaţii din acest interval se referă la meşterii care au lucrat pe şantier, dar planimetria poate fi reconstituită pe baza unui releveu din 1687 datorat unui inginer italian anonim care a însoţit în Transilvania un corp expediţionar austriac condus de prinţul Carol al V-lea de Lorena.
Ultimul descendent al familiei Báthory care a stăpânit acest castel a fost Sofia Báthory, fiica lui Andrei al IV-lea şi a polonezei Ana Zakreska, luată în căsătorie de principele Gheorghe al II-lea Rákóczi. Eşecul acestuia în expediţia sa poloneză a fost urmat de evenimente nefericite pentru castel, care în 1660 a fost distrus de trupe turco-tătare. Apoi, după căderea cetăţii de Oradea şi transformarea ţinutului său în paşalâc turcesc, cetatea Şimleului a fost transformată într-o fortificaţie de graniţă menită să oprească atacurile pornite din Oradea. Castelul a fost astfel înconjurat cu o palisadă, a fost apărat de căpitani numiţi de principele Mihail Apafi şi a devenit sediul mercenarilor germani ai acestuia.
După eliberarea Oradei, în 1692, rolul militar al castelului începe să dispară treptat. La începutul sec. XVIII întregul ansamblu a fost incendiat din ordinul lui Francisc Rákóczi al II-lea, degradarea monumentului continuând apoi neîntrerupt. În 1851, la un nou releveu, nu au mai putut fi reconstituite bastioanele de pe latura de nord iar din incinta 1 nu a mai rămas decât două turnuri cilindrice. În epoca ce a urmat, şanţul de apărare al cetăţii a fost parcelat şi casele oraşului au mistuit încetul cu încetul zidurile de incintă.
Cetatea din Şimleu Silvaniei este în prezent o ruină. Din ansamblul monumental de altă dată se păstrează în elevaţie turnurile de pe latura estică a incintei 1, turnul de poartă al incintei 2 şi parţial bastioanele. Deşi în ultimii 15 ani s-au înregistrat mai multe iniţiative pentru restaurarea şi reabilitarea ansamblului, rezultatele vizibile sunt destul de puţine.
Fiind vorba despre un monument ruinat, pe care nu îl cunoaştem decât vag din izvoarele scrise, cercetarea arheologică ocupă un loc deosebit de important în economia procesului de reabilitare, informaţiile obţinute pe această cale fiind decisive în întocmirea proiectelor. Totuşi, până în anul 2007 nu s-au obţinut fonduri pentru o cercetare arheologică complexă, care să reconstituie în mod coerent evoluţia acestui valoros ansamblu arhitectonic. Au existat însă, în acest interval, şi câteva etape de cercetare arheologică parţială.1
În această etapă de cercetare (derulată între 5 iunie-4 septembrie 2007) s-a creat în sfârşit posibilitatea realizării unor secţiuni magistrale, care să ne ofere o imagine generală asupra sitului şi să ne permite conturarea unei matrice stratigrafice. Au fost astfel trasate suprafeţele S13 şi S14, pe axele NS şi EV. Pentru identificarea colţului de NV al castelului de la sfârşitul sec. XV – înc. sec. XVI a fost trasată S15, extinsă în mai multe etape în urma identificării ruinelor unui turn circular. Între S13 şi S14 a fost deschisă S19 pentru cercetarea unei construcţii care s-a dezvoltat pe latura de N a incintei. De asemenea între S13 şi S14, în partea de SE a parcului, au fost deschise suprafeţele S18 şi S22, pentru cercetarea ruinelor unui turn de poartă. Alte două suprafeţe, de dimensiuni mai mici, au fost realizate în apropierea intrărilor celor două turnuri circulare, de NE (S16) şi de SE (S17).
Principalele obiective ale acestei campanii au fost: stabilirea unei stratigrafii generale a sitului, completarea informaţiilor despre topografia castelului, identificarea unor componente dispărute şi completarea planului ruinelor existente sau cunoscute din imagini mai vechi. Scopul final al acestor cercetări este de a furniza colectivului de proiectare informaţiile necesare pentru întocmirea proiectului de restaurare a clădirilor care se păstrează şi integrarea ruinelor într-un parc arheologic.
Stratigrafia generală a sitului este relativ simplă. Cetatea fiind amplasată pe un con de dejecţie, structura naturală a terenului constă din straturi succesive de balast, nisip, lut şi diferite combinaţii între ele. Aceste straturi conţin uneori fragmente ceramice dacice rulate, dar despre o locuire propriu-zisă aparţinătoare acestei epoci nu putem vorbi, cel puţin în acest stadiu al cercetărilor.
Prima locuire identificată aparţine epocii arpadiene, respectiv sec. XI-XIII. A fost descoperit un complex în S18, iar în primele 15 carouri dinspre N ale S13 a fost identificat un strat de lut cenuşiu ce conţine frecvent astfel de materiale. Astfel vestigii lipsesc deocamdată în jumătatea sudică a curţii.
Peste această epocă sau direct pe straturile de balast au fost realizate diverse nivelări ce preced locuirea medievală propriu-zisă. În zona centrală a curţii au apărut două ziduri precum şi straturi de arsură şi mortar pe care le atribuim celei de-a doua etape de locuire, pe care nu o putem însă defini cu mare precizie. Câteva fragmente ceramice, recuperate din situaţii nu totdeauna foarte concludente, sugerează o datare în sec. XIV-XV, care ar trebui să fie însă confirmată prin extinderea cercetărilor.
Construirea primei cetăţi (incinta 1) s-a realizat în general după nivelarea suprafeţei cu straturi de lut şi balast, amestecat în diferite proporţii cu resturi de materiale de construcţie. Pe acestea sau direct pe straturile de balast sunt aşezate podelele încăperilor identificate, iar de la nivelul lor au fost săpate şanţurile de fundare, derulându-se primul şantier de construcţii. Nivelul de călcare specific acestei etape se află în medie cu 1-1,20 m mai jos decât nivelul actual de călcare pe suprafaţa sitului.
Locuirea intensă a sitului s-a derulat în sec. XVI-XVII, de la care au rămas pe suprafaţă numeroase depuneri, specifice complexelor care au funcţionat în diverse puncte ale cetăţii. Avem în vedere resturi ale şantierelor de construcţii, nivelări, reparaţii ale unor clădiri şi refaceri ale nivelelor de călcare, diverse instalaţii etc. Toate structurile demolate sunt acoperite de straturi mai mult sau mai puţin consistente de moloz care aparţin sec. XVIII.
După cum s-a presupus, prima cetate trebuie să fi fost construită la finele sec. XV – înc. sec. XVI. Acesteia îi aparţin o incintă rectangulară prevăzută cu turnuri circulare la colţuri, dintre care două se păstrează în elevaţie iar un al treilea a fost descoperit în săpături. Cum era rezolvat colţul de SV, urmează a se clarifica prin cercetări viitoare. Intrarea se realiza dinspre V, printr-o construcţie destul de impunătoare, pe care am numit-o turn de poartă.
Pe laturile zidului de incintă se pare că funcţionau perimetral încăperi. O clădire cu două încăperi a fost dezvelită pe latura de N, o altă încăpere a fost pusă în evidenţă pe latura de E, un culoar încadra turnul de poartă pe latura de V, iar în S13 a fost descoperit zidul care delimita clădirile de pe latura de S. Curtea propriu-zisă era astfel destul de mică, iar în centrul ei a fost descoperită o fântână.
Cetatea din această etapă a avut încă de la început un sistem exterior de apărare compus dintr-o palisadă relativ complexă, alcătuită din patru şiruri de stâlpi, care a fost identificată în săpături pe laturile de N şi V. Pe latura de V a fost cercetat şi un şanţ de apărare.
Cea de-al doilea zid de incintă a fost aşezat în şanţul de apărare din prima etapă, după încheierea construcţiei acesta fiind umplut. Tot acum (spre finele sec. XVI) a fost desfiinţat sistemul de palisadă, între cele două incinte fiind creată o suprafaţă orizontală.
În săpături au fost cercetate 60 de complexe, reprezentând sobe, vetre, cuptoare, gropi cu diverse funcţiuni (gropi de var, şanţuri de demolare, gropi de par etc.), podele, încăperi.
Din săpături a rezultat o cantitate foarte mare de materiale arheologice, depăşind cu mult toate aşteptările noastre în această privinţă. Pe primul loc se află ceramica, fiind descoperite numeroase fragmente de vase şi cahle, atât în complexe cât şi rulate în straturile de umplutură. Acestora li se adaugă o serie de monede, obiecte din metal şi sticlă precum şi alte obiecte din ceramică dintre care menţionăm în mod special cantitatea mare de pipe. De asemenea au fost descoperite peste 160 de fragmente de pietre profilate şi numeroase oase de animale. Materialul se află în custodia MJIA din Zalău, conform protocolului de colaborare în baza căruia s-a desfăşurat şantierul.
Rezumat:
Principalele obiective ale acestei campanii au fost: stabilirea unei stratigrafii generale a sitului, completarea informaţiilor despre topografia castelului, identificarea unor componente dispărute şi completarea planului ruinelor existente sau cunoscute din imagini mai vechi. Scopul final al acestor cercetări este de a furniza colectivului de proiectare informaţiile necesare pentru întocmirea proiectului de restaurare a clădirilor care se păstrează şi integrarea ruinelor într-un parc arheologic.