Sărata Monteoru | Comuna: Merei | Judeţ: Buzău | Anul: 2001
CC BY-SA 4.0 Fără Ilustrații
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Lupu | Emil | responsabil | SC Abral Artproduct SRL Bucureşti |
Raport:
Pe raza actualei comune Merei, la partea superioară a văii Brânzeasca, aflată la NV de băile Sărata Monteoru, sunt o serie de vestigii arheologice, reprezentate de urme de ziduri, cărămizi de epocă medievală, fragmente ceramice.
O informaţie inedită, care lămureşte oarecum problema localizării şi perioadei de funcţionare aşa numitului schit al lui Negoiţă, astăzi dispărut, o dă hotărnicia moşiei Muşcelul Sărăţii, partea lui Oprea Nenciulescu din 1682, în care se dă ca punct de reper mănăstirea lui Negoiţă. Ruinele acestui schit, pe care tradiţia locală îl atribuie unui Negoiţă, au fost semnalate pentru prima dată de Bazil Iorgulescu în Dicţionarul său, pe raza comunei Gura Sărăţii, cătunul Nenciuleşti, în punctul Nucii lui Negoiţă1. Nicolae Stoicescu, în lipsa unor dovezi documentare, credea că este posibil ca acesta să fie schitul Sărata (amintit pentru prima dată într-un document din 25 august 1765) 2 sau un altul, localizat pe Valea lui Seman. Pe baza unei hotărnicii, ajunsă de curând în posesia Muzeului judeţean Buzău3, putem afirma că în 1682, schitul exista, fiind cunoscut de contemporani ca mănăstirea lui Negoiţă, Negoiţă fiind cu siguranţă, ctitorul acesteia, probabil proprietarul moşiei pe care s-a construit (actualmente pe teritoriul satului Nenciuleşti, com. Merei).
Administrativ, punctul Nucii lui Negoiţă aparţine de localitatea Nenciuleşti şi se învecinează cu actuala localitate Sărata-Monteoru (fostă Sărata). În Evul Mediu, satul Nenciuleşti se numea Bugheni sau Boghiani. Prima atestare documentară a satului este din 25 iunie 1625 când, într-un act de întărire pentru mănăstirea Menedic (Vintilă Vodă, jud. Buzău), este pomenit hotarul Bughenilor cu care se învecina moşii mănăstirii. Satul mai este atestat documentar în 17 februarie 1704, când Moise Godinescu deţinea o sfoară de moşie aici.
Moşia Sărata (sau satul Sărata), este atestată documentar începând din 8 septembrie 1525, aici având proprietăţi, de-a lungul timpului, Episcopia Buzăului, familia voievodului Vlad Vintilă, boierii Mărgineni, mănăstirea Izvorani, Negoiţă şi Mihai postelnic (ctitorii mănăstirii Pinu Mare), mănăstirile Berca şi Slobozia lui Enache, Costache Ghica, Constantin Brâncoveanu şi Mihai Cantacuzino.
Faptul că nici un document aparţinând acestor mari proprietari funciari nu pomeneşte despre existenţa în hotarul moşiilor lor a vreunui ansamblu monahal, ne face să credem că acest schit dispărut se afla în afara moşiei satului Sărata şi nu putea deci purta numele de Schitul Sărata.
Schitul nu a funcţionat nici până la Legea Secularizării şi nici nu a fost închinat Episcopiei Buzăului, în condicile căreia ar fi trebuit să se afle. Între anii 1863 şi 1885-1890, când Basil Iorgulescu îşi strânge materialul pentru dicţionarul istoric al judeţului Buzău, este o perioadă scurtă de timp, în care memoria colectivă ar fi conservat o amintire vie şi clară asupra existenţei unui ansamblu monahal, dar lui Iorgulescu nu i s-a oferit decât informaţia că acel loc se numeşte Nucii lui Negoiţă şi, ajuns la faţa locului a putut vedea doar ruine de clădiri fără nici o conotaţie. În tradiţia locală actuală, personajul Negoiţă este considerat ultimul vieţuitor al schitului, care ar fi fost înmormântat acolo de către săteni, împreună cu mari comori, însă apelativul acestuia nu este în nici un caz biblic, aparţinând mai degrabă unui mirean.
Pornind de la datele prezentate, la solicitarea unui comitet de iniţiativă pentru reînfiinţarea unui nou ansamblu monahal, comitet coordonat de inginerul Eugen Ciobanu şi preotul parohiei Sărata Monteoru, Florin Bocşan, în perioada septembrie 2000 au fost efectuate periegheze şi apoi sondaje arheologice în punctul Nucii lui Negoiţă.
Cele două secţiuni realizate au fost trasate în perimetrul în care se conturau urmele unor ruine de clădiri. Orientate N-S, cele două secţiuni au interceptat o clădire de plan dreptunghiular, având lăţimea de 3,8 m la interior, dar a cărei lungime nu a fost stabilită, având laturile lungi orientate E-V. Construcţia a fost realizată din zidărie mixtă (piatră şi cărămizi cu dimensiunile de 28x15x4,5 cm şi liant de var cu nisip). Fiind surprins în secţiunea I un perete transversal, de compartimentare interioară, acesta prezenta şi spaleţii unei uşi, realizaţi numai din cărămizi de epocă. S-a constatat că elevaţiile păstrate pe o înălţime de 0,3/0,7 cm, prezintă fracturi transmise până la talpa fundaţiei. Ele ne pot da o explicaţie privind abandonarea complexului respectiv, datorită unui cutremur puternic ce l-a adus în stadiul de ruină.
Prezenţa bisericii schitului nu a fost încă determinată, datorită caracterului restrâns al cercetării şi prezenţei vegetaţiei din sezonul respectiv. În lipsa descoperirii unor piese de inventar arheologic, datarea complexului respectiv rămâne ca obiectiv al unei campanii arheologice mai ample. Singura realizare a acestei etape este că a fost determinat amplasamentul schitului dispărut.
Note:
1.
1. B. Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic, economic şi istoric al judetului Buzau, Bucuresti, 1892, p. 351.
2. Nicolae Stoicescu, Bibliografia localitatilor şi monumentelor feudale din România. I - Tara Româneasca, Mitropolia Olteniei, 1970, vol. 2, p. 612, nota 23.
3. Informatie oferita de muzeograf Daniela Lupu.