Sânmihaiu Almaşului | Judeţ: Sălaj | Punct: Dealul Bogatului | Anul: 2020
CC BY-SA 4.0 Lista Ilustrațiilor - 5
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Cociș | Horațiu | participant | Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău |
| Deac | Dan Augustin | participant | Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, Zalău |
Raport:
În anul 2019, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău a dat startul derulării unui proiect local a cărui scop primar este acela de a identifica, carta şi cerceta în manieră clasică şi inter-disciplinară aşezările rurale non-militare de pe teritoriul judeţului Sălaj. Situaţia acestor aşezări din arealul nord-vestic al provinciei Dacia Porolissensis este una încă incertă, dat fiind faptul că, în cadrul judeţului, până în momentul începerii proiectului, erau cunoscute cinci puncte cu descoperiri de factură romană care au fost atribuite unor aşezări rurale, ultima dintre ele fiind identificată în 1979 de către regretatul Al. V. Matei (Luca, Gudea, Arheologie şi istorie (IV). Descoperiri din judeţul Sălaj, 2010, Oradea; Luca, Gudea Repertoriul arheologic al judeţului Sălaj, 2010, Sibiu).
În prima fază, cercetările au constat în periegheze sistematice focalizate pe diferite bazine hidrografice, după verificarea datelor din literatura veche de specialitate. Din cele cinci puncte menţionate, nici unul nu a putut fi re-identificat în manieră corespunzătoare, urmând a fi reluate cercetările. Însă, rezultatele noi au apărut în momentul în care anumite bazine hidrografice secundare au fost cercetate. Menţionăm aici faptul că, în bazinul hidrografic la Văii Sântă Mariei şi a confluenţei ei cu Valea Almaşului au fost identificate trei aşezări rurale romane noi: Sânmihaiu Almaşului – Dl. Bogatului, Bercea – Poiată respectiv Răstolţu Deşert – După corciuri. Dintre aceste trei puncte noi, de departe cea mai bogată aşezare din perspectiva materialului arheologic identificat la suprafaţa solului este cea de la Sânmihaiu Almaşului – ,,Dealul Bogatului”.
Acest demers are ca scop îmbunătăţirea informaţiilor privind habitatul rural din Dacia Porolissensis precum şi aprofundarea punctuală a datelor particulare privind situl de la ,,Dealul Bogatului”.
Context geografic şi istoric
Aşezarea rurală romană de la ,,Dealul Bogatului” este amplasată la aproximativ jumătatea distanţei (40 km) dintre centrele urbane de la Porolissum (jud. Sălaj) şi Napoca (jud. Cluj), la o distanţă de aproximativ 800 m vest de drumul imperial Napoca-Porolissum. Situl este localizat la confluenţa Văii Almaşului cu Valea Sântă Măriei, pe raza UAT Sânmihaiu Almaşului, în extravilanul localităţii. Ca repere geografice, situl este amplasat pe o terasă mai înaltă a Văii Sântă Măriei, fiind localizat la aproximativ 0.3 km sud de Valea Sântă Măriei, aproximativ 0.5 km nord de Valea Chendremalului şi la aproximativ 3 km est de Dealul Lupului. Totodată, el se află la intersecţia drumului E81 cu DN 55, la 3.5 km nord de castrul auxiliar de la Sutor (jud. Sălaj). Acest punct nu apare în istoriografia mai veche, menţiunile despre el fiind inexistente până în momentul descoperirii lui în 2020.
Metodologie aplicată
Dintre cele trei aşezări rurale identificate, ne-am focalizat pe cea menţionată anterior, atât pentru faptul că este cea mai bogată din punct de vedere arheologic dar şi din cauză că arăturile extensive şi scarificările regulate au afectată iremediabil, nivelul de cultură, unele structuri fiind dislocate şi împrăştiate la suprafaţa solului.
Prima dintre metodele aplicate a fost determinarea extinderii spaţiale a ceramicii şi calcularea densităţii materialului prin metoda KDE (Kernel Density Estimation), bazată pe punctele topografice luate în teren. A doua metodă complementară a constat în scanarea fotogrammetrică aeriană precum şi în realizarea unui set de fotografii oblice şi perpendiculare pentru identificarea unor posibile crop marks, soil marks sau shadow marks care să indice unde anume pot fi identificate structuri subterane. Astfel, modelul digital a terenului georeferenţiat a fost comparat cu analiza densităţii materialului şi cu analiza fotografiilor aeriene, fiind astfel identificate câteva zone principale unde cantitatea de material la suprafaţă este mai ridicată, indicii aerieni corespunzând şi ei.
Ulterior, în vara anului 2020, pentru a dubla aceste investigaţii de suprafaţă, a fost realizată o scanare geo-magnetică pe toată suprafaţa sitului (aprox 3.6 ha), în parteneriat cu dr. Cristian Ardelean şi dr. Adriana Sărăşan (Muzeul Naţional al Banatului), pentru a obţine harta magnetometrică completă a anomaliilor magnetice, aceasta fiind coroborată şi cu datele precedente.
Ulterior aplicării acestor metode non-destructive, s-a realizat un diagnostic arheologic pentru a verifica natura anomaliilor magnetice respectiv pentru a stabili în linii generale stratigrafia şi cronologia sitului. Diagnosticul a constat într-o suprafaţă de 5 x 5 m, realizată în toamna anului 2020 (S1/2020).
Rezultate şi interpretări
Scanările geo-magnetice au dusa la refierea unei imagini complexe. Astfel, aşezarea rurală se întinde pe o suprafaţă de aprox. 3.6 ha, fiind compusă dintr-o serie de structuri de lemn pe tălpi de piatră, posibil o serie de structuri de lemn şi chirpic, bordeie şi semi-bordeie precum şi din unele anomalii periferice nucleului care au fost interpretate ca fiind cuptoare. Diagnosticul arheologic (5x5 m) a fost amplasat în zona de sud-vest a sitului, partea centrală a lui. În acest moment considerăm că vicus-ul are o organizare circulară, cu o serie de structuri adiacente, periferice. S1/2020 a fost suprapusă prin georeferenţiere pe una dintre anomaliile care indicau construcţii din piatră.
După înlăturarea nivelului vegetal (CX 0) a cărui grosime variază între 25-30 cm a fost identificat un strat gri-cenuşiu, lutos, cu o grosime de 10-15 cm, conturat la adâncimea de -15 cm (CX 1). Acest strat conţine o cantitate relativ crescută de material ceramic, pigment de arsură precum şi piese metalice, în special piroane. Nivelul este în totalitate răvăşit de lucrările agricole, materialul arheologic ceramic şi feros, precum şi materialul de construcţie este scos din straturile inferioare şi amestecat. Sub acest strat s-au conturat pe rând un nivel de dărâmătură compus din gresie, calcar, piatră de râu şi chirpic (CX2), la o adâncime de aproximativ – 40 cm, precum şi traiectul a cinci tălpi de piatră pentru pereţii de lemn care compun o clădire multi-compartimentată (Z1-Z5), conturate la -32-35 cm, având grosimi variabile între 0.43 şi 0.67 cm. Prin eliminarea stratului de dărâmătură, a fost identificat nivelul de călcare/lutuire din interiorul clădirii denumită convenţional A4 (CX 3 – camera delimitată de Z1, Z2 şi Z3, CX 4 – camera delimitată de Z4, Z1, Z2 şi Z3 respectiv CX 5 – camera delimitată de Z1 şi Z5, toate la adâncimi între -30 – -45 cm). Un alt nivel de dărâmătură a fost identificat în exteriorul clădirii A4 (CX 6). Sub acest nivel se află CX 7, un nivel de căcare/lutuire identic cu CX 3, CX 4 şi CX 5. În exteriorul clădirii A4, conturate în CX 7, au fost identificate două gropi de stâlp a căror fund a fost icuit cu bucăţi de gresie (G1, d.max.=67 cm, - 45 cm; G2, d.max.=57 cm, -20). Umplutura lor a constat din pământ negru afânat care conţinea câteva fragmente ceramice, osoase şi cărbune). Datorită poziţiei lor, considerăm că aceste gropi de stâlpi provin de la un posibil portic de lemn al clădirii pe tălpi de piatră.
Eliminând acest strat, precum şi nivelul de călcare din interiorul clădirii (cu excepţia CX 3), a fost identificat un strat nisipos, compact, de culoare gălbui închis, fiind uniform delimitat pe toata suprafaţa cercetată, neuniform însă ca adâncime de conturare (-45-80 cm în exteriorul clădirii respectiv -55-65 in interiorul ei, datorită rupturilor de pantă ale terenului). Acest strat corespunde unui nivel de amenajare dintr-o fază anterioară (faza I), fiind suprapus de ziduri şi de nivele de călcare şi lutuire menţionate. Tot în acest CX 8 s-a conturat o structură (CX 9) realizată integral din bârne şi stâlpi de lemn precum şi din pereţi izolaţi cu chirpic, în interiorul camerei formată din Z1, Z2, Z3 şi Z4. Cele patru gropi de stâlpi (G3-G6) s-au conturat sub forma unor amprente distruse de Z1, tăind CX 8 precum şi stratul steril din punct de vedere arheologic (CX 11). Aceste gropi sunt în conexiune cu structura de lemn (CX 9), amprentele acesteia conturându-se la -65 cm, sub nivelul de călcare/amenajare din faza a II-a (clădirea cu tălpi de piatră). Adâncimea amprentelor după golire este de -34-40 cm de la nivelul de conturare. Umplutura amprentelor consta în bulgări de chirpic, cărbune şi material ceramic.
Potrivit materialului cronologic identificat în acest sector al vicus-ului roman, putem preciza faptul că, clădirea din faza a II-a funcţionează până spre jumătatea secolului al III-lea (denarius de la Iulia Soemias Bassiana – 218-222, identificat în nivelul de dărâmătură, CX 2). În nivelul de dărâmătură din exteriorul clădirii din faza a II-a (CX 6) a fost identificat un denarius de la Bruttia Crispina (174-191). Pe nivelul de călcare din exterior (CX 7), a fost identificat un denarius de la Antoninus Pius (138-161), piesa fiind în curs de restaurare. Mergând pe această logică, faza de lemn a vicus-ului ar trebui să se dateze undeva în timpul domniei împăratului Traian sau Hadrian, construcţia clădirilor pe tălpi de piatră fiind ulterioară.
Concluzii
În urma acestui diagnostic arheologic realizat pe baza unei cercetări geofizice extensive, concluzionăm faptul că avem de-a face cu o aşezare rurală non-militară a cărui tip de habitat implică în acest moment structuri de lemn pe tălpi de piatră precum şi o fază anterioară, realizată din lemn. Ne propune ca, începând cu anul 2021, cercetările arheologice să fie realizate în manieră sistematică, fiind vizată extinderea suprafeţelor de cercetare pentru descoperirea integrală a clădirii dar şi pentru probarea altor elemente de habitat identificate geofizic.