Odorheiu Secuiesc | Judeţ: Harghita | Punct: Cetatea medievală | Anul: 2002
CC BY-SA 4.0 Lista Ilustrațiilor - 1
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Szőcs | Péter Levente | participant | Muzeul Judeţean Satu Mare |
| Marcu-Istrate | Daniela Veronica | responsabil | SC Damasus SRL Braşov |
| Istrate | Angel | participant | SC Damasus SRL Braşov |
Raport:
Cercetarea arheologică de la Cetatea Odorheiu Secuiesc s-a desfăşurat în perioada 3-10 iunie 2002, fiind parte a programului de restaurare a bastionului sud-est. Planul de săpătură a fost stabilit de proiectantul lucrării (SC "Atelier M" SRL din Sfântu Gheorghe), în vederea clarificării evoluţiei cronologice şi arhitectonice a bastionului, a relaţiei lui cu elementele exterioare de fortificare, precum şi a nivelelor de călcare în interior. Săpătura arheologică a fost executată conform autorizaţiei nr. 69/2002, iar descoperirile rezultate au fost depuse la Muzeul Haáz Rezsõ din Odorheiu Secuiesc, conform protocolului încheiat în data de 7 martie 2002.
Planul iniţial de săpătură a fost destul de extins, fiind prevăzute 4 secţiuni (S 1-S 4), două casete (C 1-C 2) şi două zone (Z 1-Z 2). Ulterior s-a renunţat la unele săpături, fie datorită faptului că nu s-a obţinut acordul proprietarilor, fie deoarece s-a clarificat că o parte din zona vizată de noi a fost cercetată deja de săpături arheologice în anii 1981, 1983-1985. Aceste săpături anterioare au deranjat stratigrafia şi au produs un moloz afânat, creând condiţii foarte riscante de lucru. În porţiunea cuprinsă între scut şi zidul bastionului, precum şi la colţul bastionului cu gardul şcolii au fost depuse resturi menajere recente şi molozuri de construcţii, formând un strat de depunere cu grosime între 2 şi 3 m. Acest strat a făcut imposibilă adâncirea până la baza fundaţiilor; în Z1 la adâncimea de -2,5 m s-a ajuns la nivelul solului original (cel dinaintea depunerilor), dar în acest moment s-a prăbuşit latura exterioară a zidului scut. În S 2 sub depunerile recente a fost identificată o secţiune arheologică, deschisă în anii 1981-1985, care însă nu a atins fundaţia zidurilor. Aici am ajuns la talpa fundaţiei zidului circular (care servea drept fundaţie laturii estice a bastionului). Nu s-a ajuns la talpa fundaţiei de la zidul scut din cauza adâncimii, cercetarea acestuia fiind posibilă numai din exterior. Interiorul bastionului a fost curăţat de depunerile recente, însă adâncirea până la talpa fundaţiilor a fost stopată de apa freatică, care a ieşit la adâncimea de cca. -1,3 m de la nivelul de călcare actual. În interior, solul viu - lut galben nederanjat - a apărut la o adâncime de 0,20 - 0,30 m faţă de nivelul de călcare actual.
Sistemul de nişe este uniform realizat la toate trei nivele ale bastionului. El constă dintr-o nişă centrală, largă, lângă care sunt amplasate oblic două nişe mai înguste. Acest sistem, destul de rar în arhitectura militară, este cheia cronologiei bastionului. La primul nivel (parter) nişele de tragere sunt amplasate sub arcade largi. Pe colţurile de NE şi SV spaţiul de sub arcade iese în afara bastionului pentru a crea o poziţionare mai convenabilă pentru nişele de tragere. Această situaţie explică crearea unor pinteni la aceste colţuri, precum şi a zidului scut care oferă o protecţie la acest nivel, unde arcadele îngustează zidul bastionului. Nişele de tragere au fost prelungite printr-un culoar până la zidul scut, în toate cele trei cazuri (colţurile NE, SV şi latura S), ceea ce sugerează un plan unitar pentru bastion şi fortificaţiile exterioare, realizat într-o singură etapă.
Spaţiul între zidul scut şi bastion a fost foarte probabil umplut cu pământ, până la primul nivel (dealtfel nici elevaţia zidului scut nu putea să depăşească această cotă), indicat de talpa pintenului observat în S 2. În colţul nord-estic al bastionului solul natural nederanjat s-a păstrat pe această înălţime, iar în colţul vestic al bastionului şi astăzi se păstrează umplutura până la primul nivel. Laturile de E şi SE ale bastionului suprapun o zidărie "circulară", probabil păstrată şi refolosită dintr-o structură anterioară. Curtina estică a cetăţii (transformată acum în gardul şcolii) se adosează la zidul scut. Aceasta din urmă intra spre colţul de SV al şcolii, unde foarte probabil întâlnea o curtină care lega bastionul de SE cu cel de NE. Pe faţada nordică a bastionului de SE se poate remarca locul unei zidării demolate, care corespunde cu direcţia acestei foste curtine. Astfel, bastionul de SE nu era închis complet dinspre nord, având o porţiune deschisă spre interiorul cetăţii. Această porţiune a fost blocată cu zidăria modernă (cu ciment), cercetată în C1. Curtina actuală de est a cetăţii este realizată foarte probabil într-o etapă mai târzie (deodată cu actualul bastion de NE?).
În interior, patul de mortar identificat în arcadele de E şi S arată poziţia pardoselii (realizată foarte probabil din lespezi de piatră). În spaţiul interior al bastionului nu s-a identificat nici o urmă de pardoseală. Aceasta trebuia să corespundă cu cele de sub arcadă. Solul nederanjat în interior apare la cote cuprinse între 0 şi -18 cm. Straturile de peste acest nivel sunt foarte probabil depuneri din secolele XVIII-XX.
Din nefericire pe parcursul săpăturii nu s-a identificat nici un element care ar putea să ofere un reper sigur de datare pentru bastion şi sistemul de fortificaţie din jur. Astfel cronologia poate fi stabilită numai pe baza considerentelor stilistice, care indică a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Pentru clarificarea problemelor rămase deschise este necesară continuarea cercetărilor arheologice. Condiţia sine qua non a acestor cercetări este obţinerea acordului scris al proprietarilor vecini, degajarea molozurilor şi a gunoaielor depuse recent, precum şi conservarea preliminară a zidăriilor (pentru a evita situaţiile care ar putea să ducă la accidente de muncă).
Rezumat:
Cercetarea arheologică de la Cetatea Odorheiu Secuiesc este parte a programului de restaurare a bastionului sud-est. Planul de săpătură a fost stabilit în vederea clarificării evoluţiei cronologice şi arhitectonice a bastionului, a relaţiei lui cu elementele exterioare de fortificare, precum şi a nivelelor de călcare în interior. Din nefericire pe parcursul săpăturii nu s-a identificat nici un element care ar putea să ofere un reper sigur de datare pentru bastion şi sistemul de fortificaţie din jur. Astfel cronologia poate fi stabilită numai pe baza considerentelor stilistice, care indică a doua jumătate a secolului al XVI-lea.