Malnaş Băi | Judeţ: Covasna | Punct: „Füvenyestető” (Platoul nisipos) | Anul: 2014
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
2014
Perioade:
Preistorie;
Epoci:
Neolitic; Eneolitic; Epoca bronzului timpuriu; Epoca bronzului;
Categorie:
Neatribuit; Domestic; Apărare (construcţii defensive);
Tipuri de sit:
Locuire; Aşezare fortificată; Fortificaţii;
Cod RAN:
| 64540.02 |
Județ:
Covasna
Unitate administrativă:
Malnaş
Localitate:
Malnaş Băi
Punct:
„Füvenyestető” (Platoul nisipos)
Localizare:
| 64540.02 |
Lista Ilustrațiilor - 4
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Berecki | Sándor | responsabil | Muzeul Judeţean Mureş |
| Sztáncsuj | Sándor József | participant | Muzeul Naţional Secuiesc Sfântu Gheorghe |
| László | Attila | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
Raport:
Situl arheologic Malnaş Băi–Füvenyestető (rom. Platoul Nisipos) este situat la o distanţă de cca. 200 m sud-vest de Malnaş Băi, pe un promontoriu al terasei înalte al râului Olt. Promontoriul, având forma alungită, cu lungimea de cca. 120 m şi lăţimea de 40-45 m este mărginit pe trei laturi de văile adânci ale Oltului şi a pârâului Somos. Spre nord promontoriul se leagă de restul terasei printr-o şa îngustă (fig. 1).
Staţiunea a fost descoperită la începutul secolului trecut, primele sondaje de verificare fiind efectuate de custodele Muzeului Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe, Ferenc László, în anii 1909-1910. Săpături sistematice au fost conduse de prof. Attila László (Universitatea „A. I. Cuza”, Iaşi), în perioada 1976-1989, cu întreruperi. A fost cercetată, cu aceste ocazii, o suprafaţă de aprox. 150 mp situată la marginea sudică a staţiunii, fiind dezvelite două locuinţe de suprafaţă aparţinând grupului cultural Ariuşd, cât şi o porţiune a sitemului de fortificaţie al aşezării, alcătuită dintr-un şanţ şi un val adiacent respectiv urmele unei palisade, în afara şanţului de apărare. Stratigrafia aşezării cuprinde patru nivele de locuire (I, II, IIIa şi IIIb), toate aparţinând grupului Ariuşd, datate în faza Cucuteni A (etapele A2, respectiv A3). Urmele de locuire din eneoliticul târziu (Coţofeni) şi bronzul mijlociu (Wietenberg) sunt doar sporadice.
Materialul arheologic, atribuit în ceea mai mare parte grupului Ariuşd, se compune din ceramică pictată, fragmente de vase de uz casnic, figurine antropomorfe şi zoomorfe, unelte de piatră, silex, obsidiană şi aramă, cât şi de o cantitate însemnată de material osteologic. S-a efectuat şi datarea cu radiocarbon a nivelelor I şi II – acestea indicând, pentru existenţa celor două nivele de locuire, o perioadă cuprinsă între 4400-4200 cal BC. Rezultatele săpăturilor au fost publicate de către A. László într-o serie de articole în cursul deceniilor trecute. În acelaşi timp, datorită caracterului redus al suprafeţelor cercetate, unele probleme privind structura, organizarea internă a aşezării eneolitice, a sistemului de fortificaţie, caracterul locuirilor şi descoperirilor Coţofeni şi Wietenberg au rămas deschise până în momentul de faţă. De asemenea, prelucrarea integrală şi publicarea materialului arheologic (a ceramicii în special) a căzut în sarcina cercetărilor viitoare. În acest scop s-a impus reluarea, continuarea şi extinderea cercetărilor arheologice de teren.
În perioada 2009-2010, staţiunea a constituit obiectul unor investigaţii topografice aeriene, în cadrul proiectului Archaeological Survey in the Transylvanian Plain, conceput şi derulat prin colaborarea Muzeului Judeţean Mureş, a Institutului de Arheologie din cadrul Universităţii „Eötvös Loránd” de la Budapesta respectiv a Muzeului Naţional Secuiesc, proiect coordonat de Sándor Berecki şi Zoltán Czajlik. Rezultatele prospecţiunilor aeriene au fost deja publicate în cadrul unui studiu de specialitate (vezi în bibliografie).
Cercetările din anul 2014 au avut ca obiectiv principal verificarea şi completarea informaţiilor privind sistemul de fortificaţie al staţiunii, identificarea, în mod precis, a zonelor cercetate în trecut, realizarea unor investigaţii interdisciplinare (geofizice şi pedologice) cât şi efectuarea unor cercetări de teren în hinterlandul staţiunii.
În zona şanţului de apărare din interiorul staţiunii deschis o secţiune pe latura vestică a staţiunii (S. I/2014), orientată în direcţia NV-SE, aproximativ paralel cu S. 3 din 1977, cu dimensiuni de 1,5 × 35 m (în total 52,5 mp), împărţită cu un martor de 0,5 m în două sectoare: S. I/2014 Nord, cu lungimea de 17 m (cu colţurile
A-B-C-D) respectiv S. I/2014 Sud, cu lungimea de 17,5 m (cu colţurile E-F-G-H).
Încercând să interpretăm observaţiile făcute în cursul săpăturilor, constatăm în primul rând faptul (observat şi cu ocazia cercetărilor din 1977) că zona şanţului de apărare este izolată din punct de vedere stratigrafic de restul aşezării, între cele trei zone principale (zona A din interior, zona şanţului respectiv zona B din exterior) neputând fi observată un strat arheologic comun. Pe cele două capete ale S. I/2014 (aproximativ între m 1-7 şi 29-35) sunt prezente doar humusul vegetal (stratul 1) şi depunerea de culoare brun-deschisă (stratul 2), sub ele fiind depistat deja solul virgin, steril din punct de vedere arheologic. Între m 7 şi 29, pe o lungime de cca. 22 m, suprafaţa solului virgin coboară, mai întâi mai lin, alcătuind câte o treaptă aproape orizontală (între m 8,5-12 şi 29,5-24,5), apoi mai accentuat, în zona şanţului propriu zis (între m 9,5 şi 24,5). Pe suprafaţa solului virgin din regiunea terasării, cât şi în umplutura straturilor am depistat urmele unor aglomerări de pietre de râu, pietriş şi pământ argilos, mai compact care, potrivit interpretării noastre, ar putea reprezenta urmele unui val. Valul, cu lăţimea iniţială de cca. 3,5-4 m a fost ridicat probabil din pământul şi pietrele scoase cu ocazia adâncirii şanţului de apărare. Pe partea exterioară a şanţului (adică spre nord) urma unui asemenea val nu a fost depistată. Pe baza observaţiilor făcute de A. László în 1977 nu putem exclude însă nici existenţa unui contraval, construit pe această latură exterioară.
Şanţul de apărare, în forma sa actuală are o deschizătură de aproape 8-9 m, fundul şanţului având adâncimea maximă de 2,1 m faţă de nivelul actual al solului. Şanţul avea iniţial forma aproximativă de pâlnie, cu gura larg deschisă. Latura sa interioară (sudică) era mult mai înaltă şi mai abruptă, accentuată şi prin ridicarea valului din interior. Apreciem, doar în mod ipotetic, că diferenţa de nivel iniţial, între coama valului şi fundul şanţului putea depăşi chiar şi 3 m, ceea ce reprezenta probabil un obstacol semnificativ în faţa celor care încercau să pătrundă în interiorul aşezării. Pe baza unor pietre mai mari, observate pe unele porţiuni din fundul şanţului, nu excludem nici faptul că pereţii au putut fi pietruiţi, prin amenajare rocii naturale.
După demontarea rămăşiţelor valului s-a observat, imediat lângă profilul peretelui estic al suprafeţei cercetate, între m 25,7 şi 26,5, o groapă de stâlp cu diametrul de 25-30 cm, săpată în solul steril la o adâncime de 18-20 cm. Prin secţionarea gropii s-a constatat că groapa conţinea, pe laturile sale, o fâşie de lut galben mai compact, indicând faptul că stâlpul a fost introdus în groapa săpată în prealabil şi bătătorită în jur cu lut galben, omogen.
Groapa de stâlp, deşi este singulară, poate indica ori existenţa unei îngrădiri constând dintr-un gard de stâlpi, construită încă înaintea săpării şanţului de apărare, sau putea face parte din strucura valului interior. Acest mod de construire a valului a fost observată de pildă în cazul fortificaţiei staţiunii de la Ariuşd.
Depunerile succesive, observate în umplutura şanţului din S. I/2014 indică abandonarea şi astuparea, în cursul unei perioade mai îndelungate, a sistemului de fortificaţie. Construit probabil în prima fază de locuire a aşezării eneolitice, şanţul a fost umplut, cu trecerea timpului, cu resturi de locuire (ceramică şi bucăţi de chirpici arse), provenind din rămăşiţele locuinţelor distruse/demontate. Stratul de umplutură nr. 7, de culoare brun-cenuşie, foarte compactă, observată doar în interiorul şanţului propriu zis s-a format în timpul funcţionării fortificaţiei. Umplutura brun-închisă, corespunzătoare stratului 6, mai groasă, care acoperă atât suprafaţa şanţului cât şi a teraselor pe ambele laturi s-a format, după toate probabilităţile, în urma abandonării fortificaţiei de către locuitorii din eneolitic. Numeroasele pietre şi fragmente ceramice (aparţinând în mod exclusiv grupului Ariuşd) indică faptul că valul a fost distrus, demontat, cel puţin în mod parţial, pietrele din structura acestuia fiind aruncate în umplutura şanţului. Locuirea eneolitică s-a extins, în această perioadă, pe teritoriul platoului exterior (zona B).
În perioada locuirii Coţofeni, documentată în mod sporadic deocamdată doar în regiunea sudică a terasei, şanţul n-a mai funcţionat şi traseul lui a fost umplut în mod definitiv probabil în epoca bronzului. Cele două straturi corespunzătoare acestei perioade au conţinut, în mod amestecat, atât ceramică din eneolitic (grupul Ariuşd şi cultura Coţofeni) cât şi din bronzul mijlociu (cultura Wietenberg), fapt care poate indica munci de amenajare, nivelare mai ample, constând din scoaterea pământului din alte zone ale staţiunii şi întroducerea lor în şaua rămasă în urma şanţului.
Bibliografie: