Lunca | Comuna: Vânători-Neamţ | Judeţ: Neamţ | Punct: Poiana Slatinei | Anul: 2002
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
2002
Perioade:
Preistorie; Protoistorie; Evul Mediu;
Epoci:
Neolitic; Eneolitic; Epoca bronzului timpuriu; Epoca bronzului; La Tène târziu; Epoca medievală timpurie; Evul Mediu;
Categorie:
Domestic; Neatribuit;
Tipuri de sit:
Locuire;
Cod RAN:
| 125034.01 |
Județ:
Neamţ
Unitate administrativă:
Vânători-Neamţ
Localitate:
Lunca
Punct:
Poiana Slatinei
Localizare:
| 125034.01 |
Lista Ilustrațiilor - 6
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Dumitroaia | Gheorghe | responsabil | Complexul Muzeal Judeţean Neamţ |
| Munteanu | Elena Roxana | participant | Complexul Muzeal Judeţean Neamţ |
| Nicola | Dorin Ciprian | participant | Complexul Muzeal Judeţean Neamţ |
| Preoteasa | Constantin | participant | Complexul Muzeal Judeţean Neamţ |
| Monah | Dan | participant | Institutul de Arheologie, Iaşi |
| Chapman | John | participant | Instiuție Nedefinită |
| Weller | Olivier | participant | Instiuție Nedefinită |
Raport:
Aşa după cum am arătat în rapoartele anterioare, staţiunea de la Lunca constituie unul dintre obiectivele arheologice importante de la est de Carpaţi, care prin consistentele depuneri Starèevo-Criş, Precucuteni, Cucuteni, Costişa-Komarovo, Noua, Corlăteni şi Canlia, cât şi prin resturile materiale ce aparţin culturii ceramicii liniare, perioadei de tranziţie la epoca bronzului, daco-carpilor, culturii Sântana de Mureş, secolelor V-VII, X-XII şi Evului Mediu dezvoltat, evidenţiază interesul permanent al comunităţilor din zonă pentru cel mai abundent izvor de apă sărată de pe Culmea Pleşului, o ramificaţie a Carpaţilor Orientali.
Parte a unui proiect mai amplu, care are ca subiect cunoaşterea modului în care au fost exploatate izvoarele de apă sărată în preistorie, ce urmează a fi realizat împreună cu colegii din ţară şi străinătate menţionaţi mai sus, situl de la Lunca a fost cercetat şi în vara anului trecut, când au fost investigate alte porţiuni de teren din zonele cu cele mai consistente depuneri. În marginea estică a zonei B a fost epuizată Secţiunea X, cu dimensiunile de 24 x 2 m, adâncită parţial în 2001. Trasată pe un teren în pantă uşoară, S X nu a oferit, asemenea secţiunii III din partea centrală a zonei, o situaţie stratigrafică coerentă, nici material arheologic concludent. Depunerea antropică, interceptată sub un consistent strat de pământ adus de aluviuni din partea înaltă a terenului, este destul de subţire (conţine îndeosebi fragmente ceramice cucuteniene, din rândul cărora se remarcă câteva briquetage), urmele de vatră, arsură şi cenuşă fiind puţine. Tot în zona B au fost verificate anomaliile magnetometrice sesizate în anul 2000. Au fost deschise două casete (Tr 3-02 şi Tr 4-02), de dimensiuni reduse (2 x 4 m şi, respectiv, 3 x 4 m), prin adâncirea cărora nu s-a constatat decât faptul că solul vegetal este urmat de un strat de pământ steril, galben, de consistenţă lutoasă. S-au descoperit doar puţine fragmente ceramice şi un topor fragmentar din piatră, greu de încadrat din punct de vedere cultural şi cronologic.
Aproximativ în centrul zonei A a staţiunii, a fost trasată, pe martorul stratigrafic dintre S II şi S VII, o casetă (Cas 1-02), cu dimensiunile de 2,50 x 2,50 m. Cercetarea acestei mici suprafeţe a permis completarea profilului stratigrafic al zonei A, constatându-se că în acest sector grosimea depunerii Starèevo-Criş atinge 1,50 m. Nivelul arheologic care aparţine acestei culturi, poate cel mai consistent pe care îl cunoaştem în prezent pentru neoliticul timpuriu din estul României, este format din straturi succesive de mici rămăşiţe de vetre, arsură, cenuşă, cărbuni şi o mare cantitate de fragmente ceramice. După aspectul şi structura descoperirilor se poate spune că în fazele finale ale culturii Criş, în zona A a avut loc o intensă activitate a unei comunităţi care s-a ocupat cu obţinerea sării prin fierberea slatinei din izvorul din preajmă. Cu suprafeţe care au forme neregulate şi dimensiuni de maximum 1 m2, aşa-zisele vetre sunt greu de urmărit în săpătură, atât datorită desimii şi structurii lor, cât şi răvăşirilor care au avut loc la vremea respectivă sau mai târziu. Folosite doar atunci când condiţiile meteorologice erau favorabile, şi în mod evident în anotimpurile călduroase, pe vetrele fără structură erau aşezate îndeosebi vase cu gura largă, în care era fiartă slatina până la starea de huscă, care după uscarea definitivă era transmisă, cu siguranţă, către comunităţile aflate la distanţă. Nivelurile mai recente, precum şi partea superioară a depunerii neolitice timpurii, au fost perturbate de gropi, în strat fiind amestecate fragmente ceramice aparţinând culturilor Starèevo-Criş, Precucuteni şi din secolele X - XII p. Chr. La baza depunerii primei culturi neolitice, în jurul adâncimii de -2 m în pământul steril, a fost observată o groapă cu diametrul de aproximativ 2,30 m, a cărei destinaţie nu poate fi precizată, deocamdată. Cercetarea acestui complex a fost întreruptă la –4,10 m adâncime, în principal datorită apei infiltrate, care s-a dovedit a fi sărată. Materialul ceramic recuperat din groapă este specific culturii Starèevo-Criş şi este de aceeaşi factură cu cel găsit în depunerea obişnuită. Din punct de vedere al calităţii pastei, ceramica Criş găsită în Cas 1-02 poate fi grupată în trei categorii, inegale cantitativ. Ceramica foarte fină, lucrată din lut bine ales, arsă la cenuşiu-gălbui sau maroniu-cenuşiu, este acoperită cel mai adesea cu un slip roşiatic. Predomină formele globulare sau cu tendinţe de bitronconism, mai ales cupele cu fundul inelar, pereţii subţiri şi marginile drepte. Ca decor pot fi remarcate inciziile fine, în reţea, zig-zag sau în diagonală, dar şi motivele pictate cu alb sau negru, reprezentând linii simple sau în reţea, triunghiuri, spirale sau buline. Ceramica fină, în cantitate mult mai mare, reprezintă îndeosebi cupe tronconice, străchini sau fructiere cu angobă gălbuie sau ciocolatie, pe care se află uneori linii pictate cu alb sau negru. Ceramica grosieră constituie peste 50% din cantitatea fragmentelor recoltate, este la fel de bine conservată datorită cenuşii în care s-a păstrat şi este reprezentată îndeosebi de vase mari, lucrate din pastă ce conţine resturi organice (paie şi pleavă), nisip şi chiar cioburi pisate. Predomină fructierele şi vasele globulare, cu funduri masive, plate şi cu pereţii groşi. Suprafaţa exterioară este în general fără decor; atunci când acesta există el reprezintă alveole, apăsări, ciupituri, ornamente în relief, barbotină sau perforaţii. Ţinând cont de trăsăturile sale generale, ceramica descoperită permite încadrarea depunerii cercetate în fazele IIIB – IVA ale culturii Starèevo-Criş. Fragmentele ceramice Precucuteni găsite în campania 2002 sunt nesemnificative, atât cantitativ cât şi din punct de vedere tipologic, situaţie explicabilă, de altfel, ţinând cont de inexistenţa unei depuneri propriu-zise Precucuteni în locul respectiv. Mult mai numeroasă, ceramica din secolele X – XII, reprezentând căldări de lut, are o importanţă aparte atât prin caracterul insolit al descoperirilor (sunt extrem de puţine piese de acest tip pe teritoriul dintre Siret şi Carpaţii Orientali), cât şi prin trăsăturile sale tipologice. Prezenţa sa nu face decât să sublinieze importanţa pe care o aveau izvoarele se apă sărată pentru comunităţile purtătoare ale unei astfel de ceramici, care, după cum s-a apreciat, erau crescătoare de vite. Deşi au fost înregistrate mai multe ca altădată (câteva zeci!), fragmentele osteologice găsite în săpătură nu pot schimba impresiile anterioare cu privire la specificul staţiunii din Poiana Slatinei. Structura specială a depunerii din zona A a permis colectarea a numeroase probe de cărbune care sperăm să ofere, în urma analizei radiocarbon, repere cronologice importante pentru cultura Starèevo-Criş. Nu mai puţin edificatoare ar putea fi analizele asupra resturilor de plante obţinute plin flotaţie şi o serie de investigaţii chimice asupra fundurilor de vase folosite pentru fierberea apei sărate. Totul depinde de colaboratorii externi care şi-au luat obligaţia de a se ocupa de aceste probleme.
Pe parcursul săpăturilor din Poiana Slatinei, ţinând cont de obiectivele proiectului promovat în scopul cunoaşterii modului de exploatare a surselor de apă sărată din Moldova în vechime şi a importanţei sării pentru comunităţile preistorice şi protoistorice, au fost întreprinse cercetări de suprafaţă în preajma altor slatine din zonă. Astfel, au fost făcute periegheze în jurul izvorului de apă sărată de la Săcuţa (com. Boroaia, jud. Suceava), care se găseşte la limita nordică a zăcământului de sare de la Oglinzi, precum şi în apropierea celor două slatine de la Ţolici (com. Petricani, jud. Neamţ), situate la cca. 15 km de Lunca. Deşi nu s-au cules materiale arheologice care să permită compararea acestora cu situaţia din Poiana Slatinei sau cu Slatina Oglinzi, există temeiuri pe baza cărora presupunem că cele trei izvoare de slatină vizate au fost folosite de comunităţile de altădată. Rămâne de văzut dacă cercetările viitoare vor demonstra existenţa unor situri asemănătoare celui de la Lunca.
Rezultatele obţinute în campania 2002, sprijinită din punct de vedere financiar de către Ministerul Culturii şi Cultelor, impun continuarea cercetărilor, care trebuie extinse şi la celelalte obiective din zona subcarpatică a Moldovei. [Gh. Dumitroaia]
Rezumat:
Staţiunea de la Lunca constituie unul dintre obiectivele arheologice importante de la est de Carpaţi, care prin consistentele depuneri Starčevo-Criş, Precucuteni, Cucuteni, Costişa-Komarovo, Noua, Corlăteni şi Canlia, cât şi prin resturile materiale ce aparţin culturii ceramicii liniare, perioadei de tranziţie la epoca bronzului, daco-carpilor, culturii Sântana de Mureş, secolelor V-VII, X-XII şi Evului Mediu dezvoltat. Au fost trasate mai multe secţiuni care au continuat cercetarea din anul precedent. Au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând diferitelor culturi prezente pe acest sit, un topor fragmentar din piatră, rămăşiţe de vetre, arsură, cenuşă, cărbuni, fragmente osteologice ş.a.