Isaiia | Comuna: Răducăneni | Judeţ: Iaşi | Punct: Balta Popii | Anul: 2007
CC BY-SA 4.0 Lista Ilustrațiilor - 4
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Furnică | Radu-Gabriel | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" - CISA, Iaşi |
| Tencariu | Adrian Felix | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" - CISA, Iaşi |
| Ursulescu | Nicolae | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" - CISA, Iaşi |
| Vornicu | Andreea | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" - CISA, Iaşi |
| Vornicu | Diana Măriuca | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" - CISA, Iaşi |
Raport:
După sondarea aşezării pe direcţia NV-SE (prin SVI din 2002), s-a obţinut anul acesta şi sondarea pe direcţia perpendiculară pe curbele de nivel (SV-NE). Cercetări sistematice în continuarea celor din 1996, 1998 şi 2000-2005.
Cercetările arheologice de la Isaiia - Balta Popii au avut, în 2007, ca principal obiectiv, determinarea limitei sud-vestice a locuirii precucuteniene, lucru realizat prin prelungirea cu 35 m a secţiunii SI, trasată în 1996 (40 x 1,5 m), în zona centrală a aşezării.
Se cunoşteau două limite ale aşezării precucuteniene de la Isaiia: spre NE (delimitare naturală, formată de marginea terasei), şi spre NV, primele vestigii eneolitice fiind resturile locuinţei nr.9.
Pe traseul secţiunii nu am intersectat nici un complex de locuire din eneolitic, sau din altă perioadă prezentă în stratigrafia sitului, materialele fiind absolut sporadice, iar începând aproximativ cu m 65 putem vorbi de cvasi-dispariţia lor. E posibil ca aşezarea precucuteniană să fie de dimensiuni destul de mici, extinsă numai de-a lungul terasei. În acest sens, ne vor fi foarte utile prospecţiunile arheofizice, posibile anul viitor, cu un sistem GPR de ultimă generaţie, achiziţionat în cadrul Platformei de Cercetare Arheoinvest a UAIC Iaşi.
Delimitarea spre SV este dată de un şanţ, foarte probabil şanţul de apărare a aşezării. În dreptul m. 58-60 ai secţiunii, se observa chiar de la suprafaţă o uşoară alveolare a terenului, ce continua aprox. 30 m spre NV şi 10 m spre SE. Pe măsura înaintării săpăturii, pe ambele profile ale secţiunii s-a conturat acest şanţ, săpat din nivelul precucutenian superior (-0,90 m de la suprafaţă), cu o deschidere la gură de aprox. 1,90 m (între m. 57,35 şi m. 59,25 pe profilul nord-vestic al secţiunii), şi adâncime de aproximativ 1,30 m de la nivelul de săpare, tăind nivelul precucutenian inferior şi adâncindu-se mai bine de 0,50 m în nivelul steril. Spre NE (înspre interiorul aşezării), peretele şanţului este destul de drept, puţin oblic, în timp ce în partea de SV (spre exterior), s-a practicat o treaptă, cu lăţimea de aproximativ 0,60 m, la suprafaţa nivelului steril, după care şanţul se adânceşte abrupt, având fundul oval. Situaţia se prezenta aproape identic pe profilul sud-estic al secţiunii, ceea ce ne îndreptăţeşte să ne gândim la un şanţ, şi nu la o simplă groapă. La un anumit moment al umplerii şanţului, la aproximativ -0,50-0,60 m de la nivelul de săpare, pe treapta de SV, s-a descoperit o îngrămădire de pietre (calcar oolitic, foarte friabil), fără o utilitate evidentă, care ar putea să provină de la o placare a peretelui sud-vestic al şanţului. Aceste pietre constituie, de altfel, singurele materiale descoperite în umplutura şanţului, cu excepţia câtorva fragmente ceramice de factură precucuteniene, găsite la partea superioară a umpluturii.
Pentru confirmarea existenţei acestui şanţ se vor practica sondaje paralele cu SI, care să ofere informaţii exacte despre traseul şi orientarea sa. E posibil ca groapa nr. 15, surprinsă în 2002 în secţiunea SVI, fără materiale în umplutură, să fie acelaşi şanţ, aproape de capăt, spre NE.
Câteva materiale sporadice s-au mai descoperit între m. 40-46, mai ales în nivelul precucutenian inferior, care, între m. 40-48 are o grosime considerabilă (în jur de 0,75 m), putându-se delimita două subniveluri; cel de jos se prezintă sub forma unei alveolări, tăind nivelul culturii ceramicii liniare şi adâncindu-se uşor în nivelul steril. Materialele din această zonă sunt câteva unelte şi aşchii de silex, fragmente osteologice şi ceramice; dintre ultimele, cele mai multe au decoruri tipice fazei a doua a culturii Precucuteni, iar câteva aparţin culturii ceramicii liniare cu capete de note muzicale – probabil antrenate în timpul locuirii precucuteniene. Materialele ar putea fi puse în legătură cu răspândiri ale locuinţei nr. 5 şi ale dependinţelor acesteia.
Studiul materialului paleofaunistic rezultat din săpăturile executate în 2007 în aşezarea de la Isaiia-Balta Popii
Sergiu Haimovici, Andreea Vornicu
Resturile faunistice sunt în cantitate oarecum mică şi ele se referă la două niveluri de locuire, unul aparţinând culturii Precucuteni şi altul din perioada Bronz-Hallsttat, ultimul cu foarte puţine materiale.
Nivelul precucutenian.
S-au găsit în total 189 de resturi, aparţinând la două grupări diferite. Prima cuprinde părţi din valve de la lamelibranhiate (scoici), în număr de şapte, aparţinând la două specii diferite: Unio pictorum şi Unio crassus, după cum arată patru valve aproape întregi. Menţionăm că s-a găsit şi o valvă foarte mică, de doar 1,5 cm, deci aparţinând unui individ tânăr, ce nu putea fi cules în scopuri alimentare.
Celelalte resturi, în număr de 182, aparţin mamiferelor, şi dintre acestea au putut fi determinate, până la nivel de specie, 168, restul fiind doar fărâmituri de oase. Mamiferele aparţin la trei specii de mamifere domestice, alte trei reprezentând specii sălbatice; însă, între aceste două grupări se găseşte calul, despre nu putem spune dacă este, sau încă nu, domesticit. Cele domestice sunt reprezentate prin 153 fragmente – 91,07% din resturi, iar frecvenţa lor este următoarea:
Taurinele (Bos taurus) - cornutele mari - sunt pe primul loc, cu 128 fragmente, reprezentând 76,20% dintre mamifere. Resturile aparţin la aproape toate părţile unui schelet, arătând clar că materialul osos a fost abandonat fără a i se face vreo alegere intenţionată. Măsurătorile executate arată existenţa unor vite de talie încă destul de mare, care se apropie de cea a strămoşului sălbatic – bourul. Dimorfismul sexual apare destul de evident. Se pare că la sacrificare se prezerva tineretul, negăsindu-se resturi clare ale acestuia. Este cunoscut faptul că taurinele sunt un grup polivalent.
La o distanţă destul de mare urmează cornutele mici (sau ovicaprinele), cu 16 resturi, reprezentând doar 9,51% dintre mamifere. A fost pusă în evidenţă precis specia Ovis aries – ovinele, găsindu-se un ax cornular de la un mascul încă tânăr (berbecuţ); nu putem spune dacă există sau nu şi caprinele.
Imediat după cornutele mici se găsesc porcinele (Sus scrofa domesticus), cu nouă resturi (5,35% dintre mamifere); referitor la specie, credem că era un porc cu talie relativ mică, aşa numitul palustris.
După cum am arătat, calul (Equus caballus), cu doar un singur rest (doar 0,60% din totalul de mamifere), o rotulă de la membrul posterior drept, are o poziţie incertă şi se ştie că în neo-eneolitic frecvenţa sa era destul de coborâtă.
Animalele sălbatice au doar 14 resturi (8,33% din totalul mamiferelor) şi aparţin la trei specii. Un individ, de la care au rămas ca resturi două fragmente de coaste, ar putea aparţine unui carnivor de talie medie, probabil o vulpe (Vulpes vulpes), fiind totuşi posibil să provină de la un câine (Canis familiaris), despre care se ştie că era domesticit încă din mezolitic; ar fi vorba de un individ de talie mică, aparţinând tipului palustris, comun în neo-eneoliticul din România.
Al doilea carnivor sălbatic este ursul (Ursus arctos), ce are un singur rest şi anume metacarpul I de la membrul anterior drept. Această specie a mai fost găsită între resturile Precucuteni de la Isaiia şi în alţi ani.
A treia specie sălbatică este reprezentată prin cerb (Cervus elaphus), cu 11 resturi (6,55% din total mamifere), la care s-au putut executa şi măsurători, el fiind un tip masiv, după cum arată mai ales măsurătorile pe falangă.
Ursul şi cerbul sunt specii stenoece, indicând existenţa în ambient a unor păduri, chiar neumblate, care, la începutul eneoliticului, având în vedere optimul climateric post-glaciar şi altitudinea sitului, erau precis de stejărişuri, amestecate cu alte specii, dând naştere la o asociaţie vegetală – Quercetum mixtum, iar către râurile Jijia şi Prut, la păduri de esenţă moale: sălcieturi şi plopişuri.
Deci, economia locuitorilor din aşezare era în bună măsură bazată, pe lângă agricultură, pe creşterea animalelor, mai ales cea a cornutelor mari; vânătoarea, avea un rol mult scăzut, dar ea se executa totuşi. Se practica şi culesul scocilor (zona era foarte propice – Jijia şi Prutul cu lunca lor), poate pentru a avea la dispoziţie carbonatul de calciu.
Nivelul Bronz – Hallsttat
Resturile animaliere din acest nivel au fost foarte puţine, doar 37 fragmente osoase, toate aparţinând mamiferelor, dintre care am putut determina, până la specie, 34. Ele aparţin la patru specii domestice: Bos taurus (taurine), Ovis aries (ovine – probabil că nu există şi capra), Sus scrofa domesticus (porcine) şi Equus caballus (calul), care este acum precis domesticit. Există doar o specie sălbatică: Cervus elaphus (cerbul), cu un singur rest.
Materialul a fost măsurat şi s-au calculat frecvenţele. Pe primul loc se situează şi acum taurinele, cu 22 fragmente (64,70% din total). Măsurătorile arată clar un tip ca talie mai mică şi mai gracil decât cel din Precucuteni. Specia rămâne evident polivalentă, căci în Bronz, pe lângă laptele femelelor, boii (masculi castraţi) se foloseau la diverse munci. Evident, taurinele dădeau, prin carne, o cotă înaltă în acoperirea proteinelor animale necesare locuitorilor sitului.
Cornutele mici au doar patru resturi (11,71%) şi după un femur aproape întreg s-a evidenţiat precis un ovin, dar nu putem să excludem, totuşi, eventuala prezenţă a caprinelor. Ovinele sunt acum precis polivalente, pe lângă lapte, folosindu-se şi lâna.
Urmează porcinele, cu doar trei resturi (8,82%); pare a fi vorba de un porc ceva mai mare decât tipul palustris.
Calul are aceeaşi frecvenţă ca şi cornutele mici, fiind deci, cu patru resturi, mult mai frecvent decât în Precucuteni şi, totodată, precis domesticit. Este şi el polivalent, servind la anumite munci, dar fiind aproape sigur şi călărit. Pe două molare superioare s-a putut constata că lungimea proto-conului nu este mai mare de 50% din lărgimea, o caracteristică a cailor domesticiţi, estici.
Animalele sălbatice sunt reprezentate doar prin cerb, cu un singur rest, deci 2,94% din mamifere.
Se poate deci constata că, în perioadele post-eneolitice, creşterea animalelor domestice se practica acum sub o formă mai consistentă, ocupând un loc destul de important în economie; vânătoarea scăzuse ca importanţă, fiind o ocupaţie evident secundară.
Prezenţa cerbului, specie stenoecă, arată din nou existenţa unor mari păduri, dar posibil acum doar cu mai multe parcele de arboret, existând şi mari zone denudate. Pe de altă parte, e vorba de o agricultură mai prosperă, dar tot prădalnică, extensivă, existând încă un ambient predominant forestier.
Rezumat:
Cercetările arheologice de la Isaiia - Balta Popii pentru anul 2007 au avut ca principal obiectiv determinarea limitei sud-vestice a locuirii precucuteniene, lucru realizat prin prelungirea cu 35 m a secţiunii SI, trasată în 1996, în zona centrală a aşezării. Resturile faunistice recuperate sunt în cantitate mică şi ele marchează doar două niveluri de locuire, unul aparţinând culturii Precucuteni şi altul perioadei Bronz-Hallsttat, ultimul cu foarte puţine materiale.