Isaiia | Comuna: Răducăneni | Judeţ: Iaşi | Punct: Balta Popii | Anul: 2003
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
2003
Perioade:
Preistorie; Protoistorie;
Epoci:
Neolitic; Eneolitic; Epoca bronzului timpuriu; La Tène;
Categorie:
Domestic; Religios, ritual şi funerar; Neatribuit;
Tipuri de sit:
Locuire; Necropolă;
Cod RAN:
| 98710.01 |
Județ:
Iaşi
Unitate administrativă:
Răducăneni
Localitate:
Isaiia
Punct:
Balta Popii
Localizare:
| 98710.01 |
Lista Ilustrațiilor - 10
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Văleanu | Mădălin-Cornel | participant | Complexul Muzeal Naţional "Moldova", Iaşi |
| Chirilă | Letiţia | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Haimovici | Sergiu | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Ichim | Adrian | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Kogălniceanu | Raluca | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Merlan | Vicu | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Monah | Felicia | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Robu | Ioana | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Solcan | Loredana Ştefania | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Tencariu | Adrian Felix | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Tencariu | Livia | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Ursulescu | Nicolae | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Ionică | Daniel | participant | Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi |
| Cozma | Marius | participant | Universitatea "Mihail Kogălniceanu", Iaşi |
Raport:
Fonduri: Fundaţia "Cucuteni pentru Mileniul III" Bucureşti
Cercetările arheologice1 de la Isaiia – Balta Popii2 din perioada 1 iulie – 1 septembrie 2003 au avut ca obiectiv continuarea cercetării în zona de NV a aşezării; în campania anterioară a fost trasat S. VI (86,5 x 1,5 m); pentru investigarea resturilor locuinţelor descoperite pe traseul secţiunii au fost deschise casetele A-F. În 2003 au fost săpate suprafeţele dintre casete şi s-au practicat câteva extinderi spre SV, pentru dezvelirea integrală a complexelor de locuire sesizate anterior.
Rezultate:
- terminarea ridicării topografice (realizată de muzeograf ing. Mădălin Văleanu) a zonei nord-vestice a aşezării, începută în campania anului 2002;
- cercetarea integrală a celor patru locuinţe precucuteniene (nr. 6-9, dintre care L 6 şi L 8 au cunoscut refaceri integrale (6A şi 6, 8A şi 8) şi a unui mare număr de gropi (29-43), cu diverse destinaţii;
- delimitarea, în plan şi profile, a traseelor şanţurilor de fundaţie a pereţilor locuinţelor3;
- prelevarea, realizată de specialişti ai BCUM Alba Iulia, a unor probe din vatra şi cuptorul locuinţei nr. 8, în vederea realizării curbei de calibrare arheomagnetică;
- descoperirea şi cercetarea parţială a unei necropole sarmatice (cca. 15 morminte), datând din secolul II p.Chr. (necropola va fi prezentată într-un studiu separat);
- realizarea unor experimente legate de tehnologia ceramicii.
Şi în 2003 descoperirile cele mai importante se referă la sistemul de construire a pereţilor în cultura Precucuteni.
La sfârşitul campaniei din 2002, la una din cele patru locuinţe cercetate (L nr. 7), ne apăruse clar traseul unui şanţ de fundaţie, în care se distingeau urmele stâlpilor de susţinere. Dată fiind importanţa descoperirii, în 2003 ne-am concentrat atenţia asupra cercetării exhaustive a suprafeţei în care au apărut cele patru locuinţe precucuteniene. Prin lărgiri, raderi şi secţionări, s-a obţinut planul integral al traseelor şanţurilor de fundaţie la cele şase locuinţe, dintre care două suprapuse (L 6 şi L 8). Aceste şase construcţii marcau trei etape succesive ale locuirii precucuteniene în acest loc, sesizabile nu doar stratigrafic, ci şi prin deosebiri tipologice ale ceramicii. Primei etape îi aparţineau locuinţele 6A şi 8A, celei de a doua 7 şi 8, iar ultimei - construcţiile 6 şi 9. Trebuie menţionat că printre puţinele resturi ale locuinţei 6 A s-au descoperit câteva vase întregibile.
Deosebiri s-au putut observa între locuinţele mai vechi şi cele mai noi şi în ceea ce priveşte materialul de construcţie, în sensul că, iniţial, s-au utilizat trunchiuri mai groase de copaci, cu diametre cuprinse între 0,30 şi 0,40 m, în timp ce, ulterior, locuitorii au utilizat probabil copaci dintr-o pădure secundară, cu diametre între 0,14 şi 0,25 m.
Ca o particularitate locală, s-a observat, în toate cazurile, că şanţurile de pe latura de nord-est, orientată spre valea Jijiei şi a Prutului şi, deci, expusă mai mult vânturilor, au fost mai largi, cuprinzând stâlpi cu diametre mai mari. Având în vedere că terenul prezintă şi o uşoară pantă, se asigura totodată, prin această soluţie, o soliditate sporită a construcţiilor.
Urmează ca anul viitor să precizăm şi alte detalii, mai ales în cea ce priveşte eventuala existenţă a unor pereţi interiori, având în vedere dimensiunile destul de mari ale construcţiilor (suprafaţă interioară: L 6A = 20 m2; L 6 = 33 m2; L 7 = 30 m2; L 8A = 81 m2; L 8 = 60 m2; L 9 = 11m2) şi faptul că, în patru cazuri (L 6, 7, 8 şi 8A), locuinţele prezentau atât vatră, cât şi cuptor, cu laviţa adiacentă.
Au fost cercetate şi numeroase gropi (nr. 29-43), de diverse forme, dimensiuni şi destinaţii, cu un conţinut mai bogat sau chiar foarte sărac. Ne vom referi aici doar la cele mai semnificative.
Groapa nr. 29 se distinge prin cantitatea însemnată de materiale din umplutura sa. Săpată din nivelul precucutenian inferior (-0,50 m de la suprafaţă), sub L 9, ea avea, în plan, formă ovoidală (1 x 0,80m, cu axul lung orientat VNV - ESE); în profil, ea avea formă de sac, îngustându-se până la -0,80 m, pentru ca la fund (-1,25 -1,35 m de suprafaţă), să aibă diametrul cca. 1 m. Adâncimea reală a gropii a fost de cca. 0,80 m. A servit probabil ca groapă de provizii, fiind umplută după dezafectare cu resturi menajere. De la –0,90 m apare foarte multă cenuşă şi arsură, care conţinea, printre altele, oscioare de peşte. La fundul gropii era un strat gros de cca. 5-6 cm de pământ gri-verzui (humă), rezultat probabil din descompunerea unor resturi organice, sub care se afla o peliculă subţire de pământ roşiatic. Dintre materialele din umplutura gropii se disting: vase întregibile, oase de peşte (crap), numeroase oase, lutuieli arse, pietre, adeseori amestecate cu cenuşă şi puternice urme de arsură.
Gropile 30-32 au fost mai mult nişte alveolări din nivelul precucutenian inferior, care au servit probabil pentru extragerea lutului; umplutura lor a fost foarte săracă.
Groapa nr. 33 este o groapă de mari dimensiuni, aparţinând nivelului precucutenian inferior; a fost surprinsă de la -0,80 m de la suprafaţa actuală. Aflată în caseta A, lângă colţul nord-vestic al L 6, era de formă ovală (3,50 x 2,80 m), cu axul lung orientat NE - SV. Umplutura gropii este formată dintr-un sol negricios, mai ales în zona centrală; are numeroase materiale, dintre care se remarcă o mare cantitate de oase (printre care patru vertebre mari în conexiune), ceramică, trei statuete fragmentare. Groapa a fost tăiată, chiar în zona sa centrală, de groapa mormântului sarmatic nr. 9, repetându-se astfel situaţia din 2002, când în groapa precucuteniană nr. 21 am descoperit mormântul nr. 3, probabil tot sarmatic.
Groapa nr. 34 era situată în apropiere, spre VSV şi a fost cercetată doar parţial, deoarece continua sub peretele sud-vestic al casetei A. Pe profilul peretelui, groapa se întindea pe cca. 2,5 m (m. 46,50 - 49). De la perete spre NE se întindea 1,40 m. A fost sesizată în plan la -0,50 m de la suprafaţă, fiind săpată din nivelul precucutenian superior, aşa cum arată şi materialele ceramice. În umplutura gropii s-au găsit numeroase fragmente ceramice şi oase, precum şi un topor de mari dimensiuni. Cercetarea ei va continua în 2004.
Groapa nr. 35 a fost sesizată pe traseul S VI , între m. 69,75 şi 71, la -0,50 m de la suprafaţă, dar se pare că a fost săpată dintr-un nivel superior, probabil hallstattian sau sarmatic. La gură avea un diametru de cca. 1,25 m, dar la fund se lărgea la 1,65-1,70 m, deoarece în profil avea formă de sac, cu scobituri laterale accentuate. A fost probabil o groapă de provizii, care nu a mai fost folosită ulterior drept loc de depozitare a deşeurilor, negăsindu-se materiale în umplutura sa.
Gropile nr. 36-37 au fost două mici alveolări, la marginile sudică, respectiv vestică a L 7. Forma şi dimensiunile lor exacte n-au putut fi precizate. Conţineau puţine materiale.
Groapa nr. 38 se găsea, în principal, pe traseul S VI, între locuinţele 7 şi 8. Nivelul de săpare nu s-a sesizat, dar, după materiale (fragmente ceramice negre lustruite, cu caneluri), aparţine probabil nivelului precucutenian superior. Avea formă ovală (cca. 2 x 1,65 m, cu axul lung orientat NE - SV) şi fundul la -1,10 m de la suprafaţa actuală. Umplutura ei se remarcă printr-o cantitate foarte mare de fragmente ceramice (unele cu decoruri deosebite), şase statuete feminine fragmentare, două topoare (unul întreg) şi o statuetă avimorfă întreagă, cu biluţe în interior, care a avut probabil funcţia de zornăitoare.
Groapa nr. 39, de formă ovală, de mici dimensiuni, al cărui plan nu a putut fi stabilit integral, deoarece a fost deranjată, la partea superioară, de gropile mormintelor sarmatice 10 şi 11. A fost surprinsă la -1,35 m de suprafaţă, aparţinând probabil nivelului locuinţei nr. 8; se adânceşte până la -1,75 m. Deasupra erau resturile cuptorului, astfel că se repetă situaţia rituală a construirii cuptorului sau vetrei peste umplutura unei gropi, fapt ce poate fi pus în legătură, probabil, cu un ritual de fundare. În materialul din groapă se remarcă trei vase întregibile.
Groapa nr. 40, cercetată parţial, tăia colţul vestic al L 8A şi continua sub peretele sud-vestic al casetei E. Este o groapă de mari dimensiuni, ovală, cu axul lung de peste 2,50 m (orientat aproximativ E - V) şi cel scurt de 1,50 m. Conţinea o cantitate foarte mare de chirpici, putând fi pusă astfel în legătură cu refacerea unei locuinţe. Printre materialele aruncate în umplutura sa au fost descoperite fragmentele unei coloane de lut, asemănătoare cu cea descoperită în 2002 lângă vatra L 6. De data aceasta, capitelul coloanei avea forma de taler, uşor concav, cu un diametru de 0,25 m. Corpul coloanei, spre deosebire de cel al coloanei din locuinţa nr. 6, era gol în interior, ceea ce arată că învelişul de lut îmbrăca un miez de lemn, fapt confirmat şi de prezenţa unor urme de cărbune în interiorul coloanei. Alte date despre această nouă coloană le vom putea prezenta după restaurarea piesei.
Groapa nr. 41 a fost surprinsă pe profilul SV al şanţului de control, prin locuinţa 8 (pe linia de carouri b/c), între metrii 64 şi 65. Se adâncea până la -1,60 m de la suprafaţă. Fiind foarte săracă în materiale, se poate considera că a servit pentru extragerea lutului.
Groapa nr. 42 a fost sesizată, la -0,50 m de la suprafaţă, în caseta F, dincolo de marginea NE a L 8A. Era de formă aproximativ ovală (2,15 x 1,85 m). În profil are formă uşor albiată, adâncindu-se până la -1,10 m de la suprafaţă. Umplutura sa conţinea puţine materiale, mai ales la partea superioară.
În preajma ei s-a găsit o concentrare de materiale ale culturii ceramicii liniare, exploatarea acestui complex urmând a se face în 2004.
Groapa nr. 43 se afla în caseta F, la cca. 1,50 m spre E - NE de Gr. 35, având aceeaşi formă în profil ca şi aceasta. A servit, probabil, tot ca groapă de provizii. Particularitatea ei constă în faptul că, parţial, a fost săpată peste o groapă mai veche (43A), dar care pare să dateze din aceeaşi perioadă. În timp ce Gr. 43A se adânceşte până la -1,30 m de la suprafaţă, Gr. 43 coboară până la -1,60 m. De asemenea, scobiturile de la baza Gr. 43 sunt mult mai accentuate, ca nişte nişe. Datarea celor două gropi este îngreunată de lipsa oricăror materiale semnificative în umplutura lor.
Dintre alte piese cu caracter deosebit, descoperite în 2003, amintim: un cap de animal (?), din ceramică, probabil un mâner de capac (?); un fragment de la un vas cu prag şi un altul decorat cu liniuţe incizate şi incrustate cu alb, ambele caracteristice tranziţiei de la Boian la Gumelniţa; câteva statuete antropomorfe feminine fragmentare; diverse unelte de os (împungătoare, două mânere din astragale, un lustruitor), piatră sau silex. Dintre piesele de silex, se remarcă o inserţie de seceră, cu urme de lustru pe câte o porţiune din ambele laturi, ceea ce dovedeşte că după tocirea unui tăiş (a), piesa a fost folosită la celălalt capăt (b). Merită, de asemenea, a fi menţionat un scăunel miniatural, decorat cu linii curbe circumscrise incizate; acest decor se regăseşte, identic, pe un văscior dublu atribuit nivelului Cucuteni A2 de la Poduri4.
După cum am precizat, în 2003 s-au descoperit 12 morminte, atribuite, după inventarul destul de bogat şi tipic, unui grup sarmatic destul de timpuriu (prima jumătate a secolului al II-lea p. Chr.). Aceste descoperiri au permis reinterpretarea, ca fiind probabil tot sarmatice, a unor morminte săpate în campanile anterioare şi datate iniţial fie în perioada contemporană (M 2, 3), fie în Hallstatt timpuriu (M 4). Nu vom insista aici asupra necropolei sarmatice, aceasta făcând obiectul unui studiu separat, în curs de apariţie5.
Studiul arheozoologic al materialului descoperit la Isaiia
Sergiu Haimovici
Din stratul Precucuteni II s-au recoltat aproape 1800 resturi animaliere, dintre care au putut fi determinate, până la nivel de grup şi/sau specie, 1410, o cantitate destul de mare pentru ca datele de ordin morfologic şi biometric, cât şi frecvenţele să fie asigurate din punct de vedere statistic.
Materialul se împarte în două mari categorii: pe de o parte, cel rezultat dintr-un număr de 10 gropi (nr. 21, 29, 33, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43), unde s-a determinat un număr de 981 fragmente, iar de altă parte, cel provenit din nivelul de cultură, cu 439 resturi determinate. Resturile din gropi au fost determinate, mai întâi, pentru fiecare dintre ele; întrucât nu s-a constatat vreo caracteristică aparte, ce ar fi putut să fie interpretată în sens cultic, la nici una dintre aceste gropi menajere – am totalizat datele, evaluându-le global. Pentru nivelul de cultură, materialul a fost considerat, de la început, ca un tot.
În ambele situaţii, mamiferele reprezintă aproximativ jumătate din material; nevertebratele sunt reprezentate prin moluşte-lamelibranhiate, prin peşti teleosteeni. Foarte puţine resturi provin de la grupul reptilelor-chelonieni (specia Emys orbicularis) şi de la păsări (Aves).
În ceea ce priveşte materialul provenit din gropi, noi am determinat în total 981 de resturi, dintre care 439 (44,75%) aparţin mamiferelor, iar restul (55,25%) provine de la celelalte trei grupări, dintre care genul Unio are 319 resturi (32,51%), iar peştii 219 (22,32% din total); reptilele şi păsările au doar câte două resturi fiecare, adică 0,40% din total. Aşadar, materialul osos de la păsări şi chelonieni îl putem considera doar ca întâmplător, el neavând un rol deosebit în economia animalieră a locuitorilor sitului, dar atât Emys cât şi cele două resturi de pasăre, ce aparţin aproape sigur unei specii de baltă, vin să arate şi ele că situl avea în apropiere cursuri mari de apă. Nu acelaşi lucru se poate spune cu privire la lamelibranhiate şi peşti, care, nu numai că sunt un element care pune în evidenţă caracteristici de mediu, dar prin cantitatea lor (deşi ambele grupe au indivizi de talie măruntă), au un rol de netăgăduit în alimentaţia locuitorilor.
Menţionăm că valvele de Unio au diverse mărimi, reprezentând aşadar atât indivizi maturi cât şi tineri; aceasta arată că se executa o culegere prădalnică a lor, neţinându-se cont de faptul că eliminarea tineretului ar fi putut provoca o rărire puternică a acestor animale. Culesul acestor moluşte se făcea, evident, pentru uz alimentar, dar este posibil ca valvele pisate să fi fost folosite pentru necesităţi de carbonat de calciu.
Peştii sunt în cantitate relativ mare, dar facem menţiunea că materialul osos ce le aparţine provine de la indivizi de talie mică. S-au putut determina, până la nivel de specie, doar două exemplare de crap (Cyprinus carpio), reprezentate prin câte un ceratobranhial ce poartă dinţii faringieni şi doi indivizi de caracudă (Carassius carassius), de la care s-au găsit lepidotrihia primei radii a aripioarei dorsale şi, poate, o ştiucă (Esox lucius), care ar fi reprezentată printr-un fragment de opercular, aparţinând unui individ mic. Cei doi crapi au aproximativ 25 cm – unul fiind ceva mai mic decât celălalt – reprezentând indivizi de o vară, care au fost pescuiţi la începutul toamnei; caracudele au o mărime medie pentru această specie – de asemenea una este mai mare decât cealaltă. Se poate pune problema de ce materialul osos de la peşti aparţine la ceea ce se încadrează, în piscicultură, în categoria de plevuşcă - se ştie că Cyprinus şi Esox pot ajunge la talii foarte mari - în Jijia şi Prut existând precis condiţii optime de dezvoltare a lor; oare locuitorii aşezării nu aveau posibilitatea de a pescui şi indivizi mari?
Mamiferele, care aparţin la 12 specii, se împart în două grupări, din punct de vedere economic: pe de o parte, cele domestice, reprezentate, în ordinea frecvenţei, de cinci specii (Bos taurus – taurinele, Ovis şi Capra – ovicaprinele, Sus scrofa domesticus – porcinele, Canis familiaris – câinele); pe de altă parte, cele sălbatice, tot în ordinea frecvenţei, în număr de şase specii (Cervus elaphus – cerbul, Sus scrofa ferus – mistreţul, Capreolus capreolus – căpriorul, Bos primigenius – bourul, Castor fiber – castorul şi, probabil, Erinacaeus europaeus - ariciul). Între aceste grupări plasăm calul (Equus caballus), cu un statut aparte, neputându-se preciza, pentru începutul eneoliticului, dacă era sau nu domesticit; el are de altfel o frecvenţă foarte joasă (trei resturi – 0,30% din total mamifere).
Mamiferele domestice reprezintă trei sferturi din cantitatea de resturi aparţinând mamiferelor (74,78%). Pe primul loc se situează taurinele, mai bine de jumătate din materialul aparţinând mamiferelor (52, 61%). Având în vedere şi talia lor specifică, este clar că mai mult de jumătate din necesităţile de hrană animală erau satisfăcute de către această specie. Ovicaprinele deţin 12,75% din total mamifere, iar porcinele 8,65%; câinele are doar un singur rest (0,22%), această situaţie fiind caracteristică, de obicei, pentru întreg neo-eneoliticul României.
Mamiferele sălbatice, cu 25,20% din total mamifere, sunt specii comestibile, mai puţin poate ariciul. Cele cu frecvenţa cea mai înaltă, cerbul şi mistreţul, reprezintă 8,86% din total mamifere; considerând şi talia lor specifică, au o importanţă marcantă în asigurarea necesarului de hrană, caracterizând totodată ambientul necesar lor – pădure deasă, mai ales de foioase; un loc mai puţin relevant îl au celelalte două specii sălbatice, căpriorul şi bourul. Castorul, cu un singur rest, de talie mică faţă de celelalte specii sălbatice, e important mai ales pentru a arăta caracteristicile ambientului – pădure de foioase (mai ales de esenţă moale) şi apă, ambele necesare pentru existenţa sa.
Cea de-a doua categorie de material osteologic, provenit din nivelul de cultură, are, aşa cum s-a arătat, doar 493 resturi determinate, cam jumătate faţă de prima categorie. Dintre acestea, 429 de resturi (87,01%) provin de la mamifere, acest grup fiind reprezentat aici, proporţional, mult mai bine decât la prima categorie. Nemamiferele sunt reprezentate doar prin două grupe: moluştele lamelibranhiate (12,57%) şi păsările, doar cu două fragmente (0,40%); este interesant că lipsesc peştii, ceea ce ar putea fi explicat prin faptul că resturile lor, foarte fragile şi mici, nu s-au păstrat în strat, în condiţii de zacere la suprafaţă. Deci, doar pentru scoici putem presupune că erau folosite destul de intens în alimentaţie.
Resturile de mamifere domestice din strat au, faţă de categoria similară din gropi, o specie mai puţin: câinele. Sunt reprezentate prin 348 resturi (81,11%), adică 4/5 din total mamifere. Şi aici primul loc revine taurinelor, cu 58,74% din total mamifere, deţinând ponderea în acoperirea necesarului de proteine animale. Se constată că porcinele (12,58%) întrec ca frecvenţă ovicaprinele, care au doar 9,78%.
Mamiferele sălbatice au doar 18,16% din total mamifere, deci o cifră mai joasă decât în prima categorie. Ele sunt alcătuite doar din cele patru specii de artiodactile, comune printre resturile menajere: cerbul, cu cea mai mare frecvenţă, mistreţul, apoi căpriorul şi, cu un singur rest, bourul. Toate aceste patru artiodactile sunt, mai cu seamă cerbul şi mistreţul, specii tipice de pădure de foioase.
Calul are acelaşi statut pe care l-am arătat la prima categorie de resturi, el având şi aici, doar trei fragmente, adică 0,69%.
Pe baza celor arătate mai sus, putem încerca o definire a caracteristicilor economiei animaliere a locuitorilor sitului.
În primul rând, apare clar rolul diferitelor grupe de animale în asigurarea unei părţi din hrana oamenilor, mai ales pentru acoperirea necesităţilor de proteine animale. Este clar că una din ocupaţiile locuitorilor era culegerea lamelibranhiatelor (Unio), dar moluştele nu puteau asigura decât o cantitate foarte mică de hrană. Pescuitul intervenea şi el în satisfacerea nevoilor alimentare, dar, probabil, într-un grad destul de mic. Un loc important în acest scop era dat de mamiferele sălbatice, vânate. Rolul de prim ordin revine însă celor patru specii de mamifere domestice: taurinele, porcinele, ovinele şi caprinele, pe care le-am trecut în ordinea importanţei lor în această privinţă. Calul putea să acopere şi el o oarecare parte din hrana locuitorilor sitului.
Trebuie avut în vedere şi faptul că, pe lângă importanţa lor alimentară, mamiferele domestice, care, cu excepţia porcinelor, sunt polivalente, au şi alte funcţii în economia animalieră. Din păcate, nu putem stabili în mod direct, pe baza materialului nostru, care erau aceste întrebuinţări. Doar vârsta lor de sacrificare, pe care am putut-o constata pe resturile studiate, poate aduce date, oarecum concrete, în această privinţă. Se constată că sacrificarea se făcea, de regulă, la diferite vârste, care mergeau chiar până la limita vârstei economice în zootehnie.
Este cunoscut, chiar prin materialul arheozoologic, că mamiferele domestice şi sălbatice aduceau, în subsidiar, odată cu sacrificarea sau vânarea lor, o serie de componente importante pentru economie, în afara folosirii lor în alimentaţie. Acest fapt se evidenţiază şi la Isaiia, existând coarne de cervidee asupra cărora s-au executat acţiuni de tăiere, cioplire şi ardere, şi totodată, urme pe axul cornului de taurine şi ovicaprine în vederea scoaterii tocului cornos. Există, de asemenea, urme de prelucrare şi pe unele resturi osoase, ca de exemplu pe două astragale de bovideu, care prin perforare au fost transformate în mânere pentru unelte. Alte oase, în special astragale şi metapodale, au fost folosite ca şlefuitoare.
Analiza arheobotanică a unor amprente de plante de la Isaiia
Felicia Monah
Din stratul eneolitic (Precucuteni) au fost recoltate mai multe fragmente de lutuială cu amprente de cariopse, paie (probabil de cereale), frunze şi ramuri subţiri de la arbori de foioase şi o amprentă de fruct. Dintre acestea, patru piese au permis unele determinări mai exacte:
- Două amprente de cariopse. O cariopsă are lungimea de 5 mm şi cealaltă de 7 mm, iar lăţimea ambelor cariopse este de 3 mm. Pe aceeaşi piesă se mai observă amprenta unui mic fragment de frunză, ce ar putea aparţine genului Quercus;
- Pe un fragment descoperit în groapa nr. 16 s-a identificat amprenta unei ghinde, care, după formă şi mărime, poate fi atribuită genului Quercus (L = 20 mm; l = 13 mm). Mai sunt evidente şi alte amprente de cariopse si paie, dar care nu au caractere clare de determinare;
- S-au imprimat cariopse, ale căror lungimi variază între 7 şi 8 mm, iar lăţimea între 3,5 şi 4 mm. Pe aceeaşi piesă există şi o mică amprentă de frunză, nedeterminabilă;
- Piesa, provenind din locuinţa nr. 6, are imprimat un strat de frunze. Mai clară este o amprentă de frunză (L = 5 cm; l = 3,7 cm), ale cărei margini nu sunt evidente, dar care, după nervaţiune, poate fi atribuită genului Tilia.
Rezumat:
Cercetările arheologice de la Isaiia – Balta Popii au avut ca obiectiv continuarea cercetării în zona de NV a aşezării; în campania anterioară a fost trasat SVI, pentru investigarea resturilor locuinţelor descoperite. A fost realizată ridicarea topografică; cercetarea integrală a celor patru locuinţe precucuteniene; delimitarea, în plan şi profile, a traseelor şanţurilor de fundaţie a pereţilor locuinţelor; prelevarea, realizată de specialişti ai BCUM Alba Iulia, a unor probe din vatra şi cuptorul locuinţei nr. 8, în vederea realizării curbei de calibrare arheomagnetică; descoperirea şi cercetarea parţială a unei necropole sarmatice (cca. 15 morminte), datând din secolul II p.Chr. Şi în 2003 descoperirile cele mai importante se referă la sistemul de construire a pereţilor în cultura Precucuteni.