Galaţi | Punct: cartier Dunărea | Anul: 2002
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
2002
Perioade:
Antichitate;
Epoci:
Epoca romană timpurie; Epoca romană târzie;
Categorie:
Apărare (construcţii defensive);
Tipuri de sit:
Fortificaţii;
Cod RAN:
| 75105.02 |
Județ:
Galaţi
Unitate administrativă:
mun. Galaţi
Localitate:
Galaţi
Punct:
cartier Dunărea
Localizare:
| 75105.02 |
Lista Ilustrațiilor - 5
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Brudiu | Mihalache | responsabil | Universitatea Dunării de Jos, Galaţi |
Raport:
Cercetările arheologice de salvare din 1979, întreprinse în zona cartierului Dunărea din Galaţi, situat la 1,5 km est de castellum-ul roman de la Bărboşi şi continuate până în 1990, aveau să dovedească, că zona "capului de pod" al romanităţii din Moesia Inferior, de la confluenţa Siretului cu Dunărea, era mult mai întinsă în ceea ce priveşte locuirea, decât se cunoştea până atunci1.
Zona cartierului Dunărea situată la sud-vest de municipiul Galaţi a făcut parte, în perioada romană, din perimetrul locuirii efective romane. Prin cercetările efectuate între 1979 şi 1990 în zona în discuţie, au mai fost identificate şi alte obiective din epoca romană, respectiv alte trei incinte fortificate pentru depozitele de amfore cu ulei, care se află în diferite puncte situate pe o suprafaţă de 10 ha.
Pe o altă suprafaţă de cca. 5 ha a fost identificată, tot prin săpături de salvare cea mai mare necropolă romană de la pragul de jos al Moldovei, din care se cunosc 81 de morminte. Necropola a durat de la 150 până la 250 şi prezintă trei sectoare: unul numai cu morminte de incineraţie, altul, de tranziţie, cu morminte plane şi tumulare de incineraţie şi inhumaţie şi al treilea, numai de inhumaţie în morminte plane şi tumulare.
Tot în cartierul Dunărea la 1,5 km de castellum a fost descoperit şi cavoul roman, datat în secolul al IV-lea.
Obiectivul la care am reluat cercetările în 2002, în cadrul practicii cu studenţii, a fost castellum-ul roman din cartierul Dunărea, care în 1979 fusese degradat parţial şi au fost necesare unele campanii de săpături de salvare2.
În ultimul timp toată zona cu vestigii romane identificate, cum am arătat prin cercetări de salvare, a fost arendată de Primăria Municipiului Galaţi unor locatari de la blocuri care practică grădinăritul sau au făcut garaje, pivniţe, barăci şi mai ales au construit garduri cu fier beton, sârmă ghimpată, variate specii de arbuşti cu spini, astfel încât nu se mai poate face aproape nimic privind cercetarea, nici fotografia pentru interes ştiinţific şi nici nu se mai pot trasa secţiunile după necesitate.
Întrucât două din laturile castellum-ului (de nord şi de vest) nu au fost distruse, am considerat necesar să reiau cercetările în anul 2002 cu o secţiune pe latura de nord, pentru a urmări stratigrafia fortificaţiei, ca şi situaţia din perioada romană, când a fost depozit pentru amforele cu ulei.
Secţiunea I din 2002 a fost de 2 x 25 m, iar scopul a fost să obţinem noi aspecte referitoare la structura fortificaţiei şi a relaţiei acesteia cu incinta.
În decursul săpăturii am constatat că în incinta fortificaţiei nu au putut fi identificate dovezi de locuire, neexistând strat arheologic.
De aceea, interes stratigrafic prezintă numai zona şanţului fortificaţiei. Unele observaţii anterioare, din anul 1979, când am putut urmări situaţia complexelor romane, într-o fotgrafie aeriană de la IPJ Galaţi din anii ’50 ai secolului trecut, am putut reţine forma de culoare deschisă a castellum-ului, care era mult mai mare, raportată şi la unii tumuli funerari din apropiere, pe care ulterior, pe unii i-am cercetat, în timp ce alţii dispăruseră.
În teritoriu, în prezent se observă o anumită morfologie a şanţului şi un dâmb în exterior pe latura de nord. Neputând desfăşura secţiunea în acea parte, datorită impiedimentelor de la grădini, precum şi o intervenţie recentă de la groapa unui beci de sub o baracă, săpată tocmai în zona axului şanţului antic, mi-a produs dificultăţi în desfăşurarea săpăturilor, mai ales privind extragerea unor materiale putrede şi mucegăite, care au devenit incomode şi din punctul de vedere al întocmirii documentaţiei ştiinţifice.
Stratigrafia şanţului de apărare al castellum-ului:
Adâncimea şanţului era la partea superioară (deschidere) de 9 m, iar la bază de 1 m, având o formă rotundă. Taluzurile şanţului antic au, de la suprafaţa antică de călcare până la 1 m adâncime, o înclinare de 25o, iar mai jos, până la bază taluzurile au o înclinare de 45o. Depunerea arheologică se prezintă astfel:
- partea inferioară a şanţului, unde umplutura are o grosime de 1,5 m, solul are o culoare galben cenuşie. În această depunere se află trei nivele de fragmente ceramice provenind numai de la amfore romane, care sunt databile în secolele II-III;
- deasupra urmează depunerea unui sol de culoare închisă, sol îngropat (cernoziom nelevigat), care s-a format în condiţiile unei vegetaţii mai abundente, stimulată de precipitaţiile colectate de chiuveta şanţului – situaţie care a durat, probabil, până în secolul al XIX-lea, când a fost nivelat valul de apărare antic;
- la partea superioară a chiuvetei şanţului, peste cel amintit anterior se află stratul arabil.
În ceea ce priveşte materialele arheologice, acesta provin numai de la amfore de diferite tipuri.
În nivelul I, de la baza şanţului de apărare, au fost găsite torţi cu secţiunea ovală la adâncimea de -2,90 m.
În nivelul al doilea au fost descoperite fragmente de la piciorul amforelor, care prezintă o formă tronconică, cu un umbo în interiorul concavităţii exterioare, pasta este de culoare roz-gălbuie cu pigmentaţie de la nisipul de culoare maronie.
În stratul ultim, fragmentele ceramice de la amfore au culoarea cafeniu-deschis, iar la gura amforei se afla un brâu semi-inelar, cu o margine prelungită deasupra. Torţile au o formă quasi-dreptunghiulară, cu o carenă pronunţată spre partea exterioară. Tot în acest nivel sunt şi fragmente de la amfore cu suprafaţa canelată.
Din punct de vedere tipologic, amforele din nivelul I aparţin tipului VI/1 din tipologia întocmită de Andrei Opaiţ3, databile în sec. I-II.
În nivelul al doilea, tipurile de amfore corespund grupei VI B2 databile în secolul al II-lea, după acelaşi autor.
Cu privire la specificul amforelor din nivelul al III-lea, ultimul, considerăm că, la fel ca şi din cercetările anterioare, pasta devine mai deschisă, corpul amforelor este mai scund, piciorul are o tendinţă de atrofiere – toate acestea fiind caracteristici pentru secolul al IV-lea la această categorie de amfore, care în majoritatea cazurilor au urme de ulei carbonificat pe suprafaţa interioară.
În spaţiul geografic ocupat de lumea carpilor în secolele II-III, prezenţa atât în aşezări, cât şi în necropole a acestor tipuri de amfore, a fost demonstrată de Vasile Ursachi4.
Prin funcţia economică pe care a avut-o în perioada următoare, aceea de depozit pentru amforele de ulei, reprezintă o contribuţie cu privire la modul cum se desfăşura acest flux comercial în antichitate – acesta reprezentând o verigă en-gross – pe traseul din spaţiul mediteranean către lumea carpilor din spaţiul est carpatic.
Note:
1.
1. M. Brudiu, în Materiale şi cercetări arheologice (a XIV-a Sesiune anuală de rapoarte), Tulcea, 1980, p. 314-320; idem, Danubius 10, Galaţi, 1980, p. 59-72; idem, Symposia Thracologica 7, 1989, p. 374-375; M. Brudiu, L. Brudiu, Symposia Thracologica 5, 1987, p. 37; M. Brudiu, Pontica 31, 1998, p. 209-215.
2. M. Brudiu, Materiale 14; idem, Danubius 10.
3. Andrei Opaiţ, Peuce 8, 1981, p. 303.
4. Vasile Ursachi, Hierasus, 1978, p. 147-185.