Floreşti | Judeţ: Prahova | Punct: Parcul Palatului „Micul Trianon”, sat | Anul: 2020
CC BY-SA 4.0 Lista Ilustrațiilor - 8
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Iosipescu | Raluca-Georgeta | participant | Institutul Naţional al Patrimoniului |
| Iosipescu | Sergiu | participant | Institutul Naţional al Patrimoniului |
| Ciornei | Mihaela | participant | Institutul Naţional al Patrimoniului |
Raport:
Proiectul de conservare, restaurare şi punere în valoare a ansamblului Curtea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino – Nababul de la Floreşti – Prahova, cod LMI PH-II-a-A-16490, cuprinzând ruinele palatului „Micul Trianon” şi întregul domeniu ce a aparţinut familiei Gheorghe Grigore Cantacuzino, în parte deţinut în continuare de urmaşii acesteia, a cuprins şi o parte peisagistică.
În 2019 şi 2020, diagnosticul arheologic s-a realizat în cadrul Şcolii de vară „InFloreşti”, organizată de Fundaţia Cantacuzino-Floreşti, Asociaţia Arche în parteneriat cu Institutul Naţional al Patrimoniului.
Diagnoza arheologică întreprinsă în anii 2019-2020 a avut în vedere partea amenajării peisagistice din partea de est a „Micului Trianon”, dinaintea faţadei principale a acestuia.
Informaţia istorică directă se reducea la planul intitulat Floresti. Propriété de son Excellence Monsieur I. G. Cantacuzène. Restauration du Parc, descoperit la Arhivele Naţionale din Bucureşti şi publicat de domnul dr. peisagist Alexandru Mexi .
Planul din 1912 datorat cunoscutului arhitect peisagist francez Emile Pinard nu este, măcar aparent, lipsit de ambiguitate. După mărturia de la 1904 a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, tatăl său, Grigore Cantacuzino, căsătorit cu Luxiţa Kreţulescu, a amenajat către 1830 parcul de la Floreşti, forma definitivă fiind dată de cunoscutul arhitect peisagist Carl Friedrich Wilhelm Meyer (1817-1852).
Cât din această amenajare subzista în restaurarea lui Pinard rămânea un alt deziderat al cercetării arheologice.
Diagnoza şi reconstituirea evoluţiei peisajului au fost facilitate de folosirea imaginilor aeriene ale terenului obţinute cu drona în prima etapă de documentare a sitului. După interpretarea rezultatelor obţinute au fost realizate secţiuni stratigrafice mecanice şi manuale. Ţinând seama de fragilitatea obiectivului cercetat s-au trasat mai multe secţiuni şi casete în zonele unde denivelările terenului sau chiar apariţia la firul ierbii a unor urme ce puteau aparţine unor foste pavimente, puteau releva vechea amenajare peisagistică.
Au fost realizate următoarele secţiuni şi casete: SI, cu dimensiunile de 24 x 2 m, orientată E-V ; SII, cu dimensiunile de 5 x 1,5 m, orientată NE-SV ; SIII, cu dimensiunile de 9 x 4 m, orientată N-S ; C1 cu dimensiunile de 9 x 6 m, orientată E-V, trasată perpendicular pe faţada palatului ; C2 cu dimensiunile de 7 x 5 m, orientată E-V, continuată spre E cu C3 ; C3 cu dimensiunile de 3 x 3 m ; C4 cu dimensiunile de 3,5 x 2,8 m.
Secţiunea SI, trasată în axul faţadei palatului, a dezvelit către extremitatea sa nordică fundaţia vârfului hemiciclului vechii alei de preumblare, pietonală.
În secţiunea SII, situată spre extremitatea nord-vestică a sectorului cercetat, a fost dezvelită, din stratul vegetal ce o acoperea parţial, o porţiune semnificativă din aleea perimetrală, circulară, ce întovărăşea zidul de incintă al domeniului. Aleea era pavată cu piatră mică de râu, bordurile fiind marcate prin bolovani de dimensiuni mai mari. Prin compararea ecartamentului roţilor unui cupeu de la 1890, aflat în remiza palatului, cu dimensiunile aleii pietruite perimetrale, s-a confirmat faptul că aceasta era carosabilă şi îngăduia vizitarea hipomobilă a domeniului.
În secţiunea SIII, trasată paralel cu faţada palatului, a fost pusă în evidenţă porţiunea estică a hemiciclului vechii alei de preumblare.
În casetele 1, 2, 3 şi 4, după îndepărtarea stratului vegetal şi printr-o atentă adâncire pe întreaga suprafaţă, au fost surprinse fundaţiile vechilor alei pietonale. Acestea fuseseră realizate prin săparea, pe conturul trasat de arhitectul peisagist, unor albii umplute cu un pietriş mărunt. De-a lungul lor, de o parte şi de alta a fostelor alei, în structura solului se păstrau fragmente de tije din lemn care lăsau să se bănuiască existenţa odinioară a culturilor horticole.
În caseta C2, după îndepărtarea stratului vegetal, a fost dezvelită o amenajare peisagistică din cărămizi dispuse pe cant, figurând două cercuri concentrice. Această amenajare suprapune traseul vechii alei pietonale şi aparţine, cu probabilitate, ultimei faze de locuire a palatului şi folosire a grădinii.
Ceea ce a constituit o surpriză în cazul casetelor 1, 2 şi 3 a fost aflarea imediat sub stratul vegetal a unei mari cantităţi de brichete ovoidale de cocs răspândite pe o mare suprafaţă spre zidul de incintă al domeniului. După mărturiile unor bătrâni localnici, în subsolurile palatului se aflase un mare depozit de astfel de brichete.
Materialul arheologic scos la iveală este format din fragmente de vase ceramice de mari dimensiuni, smălţuite, servind ca mobilier ornamental horticol, descoperite la întretăierea sau de-a lungul aleilor.
De asemenea, s-au descoperit fragmente de veselă de cea mai bună calitate precum şi fragmente de teracote ales ornamentate.
O menţiune specială trebuie acordată unui mic fragment de vas pe care sunt pictaţi policrom trei copilaşi în cămăşi de noapte cu lumânări în mână. Reprezentarea trebuie pusă în legătură cu una dintre îndeletnicirile doamnei Gheorghe Grigore Cantacuzino, de a realiza vase pictate cu scene din cărţile de poveşti pentru nepoţeii lor.
Concluzia diagnozei de arheologie a grădinilor este că în această parte estică a domeniului, între faţada principală a palatului ”Micul Trianon” şi zidul de incintă al domeniului, s-a păstrat vechea amenajare peisagistică, consemnată în planul de la 1912 al lui Emile Pinard, a cărei restaurare se impune. Adiacent, diagnoza arheologică aduce dovezi ale funcţionării palatului.