Cepleniţa | Judeţ: Iaşi | Punct: Ansamblul conacului Cantacuzino-Paşcanu | Anul: 2020
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
2020
Perioade:
Perioada modernă;
Epoci:
Perioada modernă;
Categorie:
Civil;
Tipuri de sit:
Amenajare/construcţie;
Cod RAN:
| 96156.03 |
Județ:
Iaşi
Unitate administrativă:
Cepleniţa
Localitate:
Cepleniţa
Punct:
Ansamblul conacului Cantacuzino-Paşcanu
Localizare:
| 96156.03 |
Lista Ilustrațiilor - 22
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Iosipescu | Sergiu | responsabil | Institutul Naţional al Patrimoniului |
| Iosipescu | Raluca-Georgeta | participant | Institutul Naţional al Patrimoniului |
| Ciornei | Mihaela | participant | Institutul Naţional al Patrimoniului |
Raport:
Comuna Cepleniţa se află în nord-estul judeţului Iaşi, pe malurile râului Bahlui şi pe cele ale afluentului său, Buhalniţa. Satul Cepleniţa se află la distanţa de 1 km de drumul european 58, segmentul dintre Târgul Frumos şi Botoşani. Pe platoul dealului dinspre sudul satului se află Ansamblul conacului Cantacuzino - Paşcanu.
Cercetarea arheologică preventivă s-a desfăşurat în septembrie 2020, în cadrul Şcolii de vară organizată de către Institutul Naţional al Patrimoniului în parteneriat cu Universitatea de Arhitectură ”G.M.Cantacuzino” din Iaşi şi primăria comunei Cepleniţa.
Ansamblul conacului Cantacuzino-Paşcanu din Cepleniţa datează, într-o formă apropiată de cea actuală, din anii 1835-1836, ulterior fiind realizate alte adăugiri. Vechimea construcţiilor anterioare, în special a pivniţelor aflate sub partea centrală a conacului, era necunoscută.
Ruinele conacului sunt amplasate izolat pe teren, aproximativ în centrul acestuia, retrase faţă de limita de proprietate. Clădirea, aşa cum este delimitată de zidurile perimetrale existente astăzi, are o amprentă la sol de aproximativ 928 m².
Gândită dintâi să ofere un diagnostic arheologic necesar realizării proiectului de conservare, cercetarea arheologică de la conacul Cantacuzino-Paşcanu-Zarifopol a trebuit să se transforme într-o cercetare arheologică preventivă datorită complexităţii situaţiei ruinelor construcţiei, ceea ce, datorită timpului scurt de lucrul din cadrul şcolii de vară, a constituit o provocare atât pentru conducătorul ei cât şi pentru membrii colectivului.
Obiectivul cercetării arheologice preventive constă în precizarea vechimii construcţiilor anterioare ultimei etape de funcţionare, îndeosebi a beciurilor aflate sub partea centrală a conacului, precizarea şi marcarea pe plan a etapelor constructive şi determinarea caracteristicilor tehnice ale acestora în vederea fundamentării proiectului de conservare şi restaurare a ruinelor conacului.
Astfel, în campania din anul 2020, cercetarea arheologică preventivă s-a concentrat pe degajarea straturilor groase de dărâmătură în scopul punerii în evidenţă a intradosului bolţilor şi a zidurilor interioare de la nivelul parterului.
La Cepleniţa, curţile domeniului au fost stăpânite de câţiva dintre cei mai mari cărturari ai românilor din secolele XVI-XVIII: Nestor şi Grigore Ureche, Nicolae Costin.
În prima jumătate a veacului al XVIII-lea moşia trecuse în posesia lui Toderaşcu Palade, ca după 1758 să fie atestată în stăpânirea paharnicul Constantin Cantacuzino. Urmaşului acestuia, marele logofăt Iordache Cantacuzino Paşcanu, i se datorează refacerea curţilor la 1818 şi construirea bisericii. Fiul acestuia, Mihail Cantacuzino Paşcanu a reconstruit curţile şi înălţat turnul clopotniţă timbrat cu stema ramurii familiei sale (1832-1838). Ulterior, Christache Zarifopol şi fiul său Constantin împreună cu soţia sa Eliza, au fost ultimii proprietari ai moşiei şi curţilor până la expropierea din 1948. Incendiat în 1986, conacul a fost parţial distrus de locuitori după 1989.
La ora actuală, clădirea păstrează doar pivniţa şi o parte din zidurile perimetrale şi de compartimentare ale parterului şi etajului. O singură încăpere este acoperită integral cu boltă din piatră, una este acoperită parţial şi nu mai există planşee peste parter sau peste etaj. Cea mai mare parte a clădirii a fost demantelată, iar fragmente din zidurile perimetrale sunt în pericol de colaps.
Rezultatele cercetării de teren şi a imaginilor obţinute cu drona au dus la definitivarea programului de săpături arheologice preventive atât pentru campania din anul 2020 cât şi în perspectivă.
Pentru campania 2020 cercetările au fost concentrate asupra laturilor de vest şi sud ale curţilor şi caselor, pornind de la singura încăpere a cărei boltă se păstrează, caracteristicile acesteia fiind primele studiate, continuând cu secţiunile peste vechea pivniţă, dintre care una a fost dezvoltată într-o casetă.
Au fost trasate două secţiuni perpendiculare pe axa marelui beci al clădirii: prima – S I - pornind de la limita estică a dărâmăturilor spre interiorul clădirii, deasupra extradosului beciului; a doua – S II – de la limita vestică a ruinelor spre partea centrală a acestora, acolo unde, odinioară se afla sala de primire de la parter.
S I, orientată E-V, cu dimensiunile 8,5m x 1,5m, a dezvelit peretele estic al clădirii şi încăperile care se succedau spre partea centrală a acesteia cu deschiderile lor. Datorită aspectului stratigrafic al capătului de est al secţiunii, aceasta a fost adâncită dezvelindu-se un zid puternic de piatră, paralel cu acela al clădirii existente în ultima fază de funcţionare a curţilor (secolul XX, ante 1990). Acest zid are un traseu care se îndreaptă spre turnul semicircular unde au funcţionat, în aceeaşi ultimă fază a conacului, rezervorul de apă şi latrinele. Cercetarea de parament a bazei acestui turn relevă însă o zidărie de piatră şi cărămidă, iar elevaţia, goluri a căror formă, dincolo de evidentele adaptări, aparţin unei alte funcţiuni a turnului.
Continuarea cercetării amintitului zid, a legăturii sale cu turnul ”de apă” şi spre sud cu restul construcţiilor, rămâne o sarcina însemnată a viitoarei campanii.
S II, orientată E-V, cu dimensiunile 5m x 2m, a dezvelit o pardoseală de ciment din care ieşea un picior de zidărie din piatră (1,30 m x 1m), păstrat la nivelul primelor asize. Mai departe, spre est, corespunzător extradosului beciului a fost dezgropată o încăpere a cărei intrare dădea spre sala de primire de la parter.
Spre a lămuri situaţia piciorului de zidărie aflat chiar la începutul secţiunii a fost trasată o casetă C 1 (6m x 4m) care a scos la iveală bazele a încă două picioare de zidărie şi a unei puternice zidării de piatră perimetrale păstrată la nivelul fundaţiei. Din detaliile unora dintre puţinele fotografii vechi ale conacului s-a putut conchide că picioarele de zidărie şi fragmentele de ziduri dezvelite formau parterul loggiei situate la etaj. Cercetarea arheologică în zona casetei C1 s-a oprit pe nivelul pavajului, astăzi din ciment, al porticului peste care se afla loggia.
Cercetările de teren pentru identificarea laturilor dispărute ale incintei curţilor au determinat trasarea şi săparea secţiunii S III, orientată E-V, cu dimensiunile 5m x 1,5m. Ea a dezvelit un fragment al zidului incintei sudice care se racorda încăperii boltite. Elevaţia vechiului zid de incintă s-a putut citi la o examinare atentă a paramentului exterior al acestei laturi a încăperii boltite.
Materialul descoperit, deşi destul de amestecat datorită incendierii şi distrugerii clădirii la sfârşitul sec. XX, conţine totuşi ceramică şi feronerie atestând existenţa curţilor boiereşti încă de la mijlocul sec. XVII – începutul sec. XVIII. Se remarcă ceramica de bună calitate, câteva vase smălţuite, fragmente de sticlă şi feroneria. Din aceasta ultimă categorie face parte un posibil bolţ de arbaletă.
Având în vedere stadiul de ruină în care se află monumentul, cantitatea mare de dărâmătură căzută peste bolta încăperilor beciului, faptul că această boltă prezintă trei deschideri mari pentru aerisire, cele două dinspre vest umplute cu dărâmătură şi deşeuri contemporane, cea dinspre est fiind astupată cu cărămidă, cercetarea arheologică preventivă s-a oprit pe nivelurile unde au fost realizate în ultimii 70 de ani pavaje/pardoseli de ciment.
Pentru înţelegerea compartimentărilor interioare ale conacului şi evoluţiei istorice a acestuia se impune în campania următoare degajarea în primul rând a dărâmăturilor cu recuperarea materialului arheologic şi a elementelor de construcţie sau decorative descoperite.