Bichiş | Judeţ: Mureş | Punct: Conacul Kemény-II | Anul: 2018
CC BY-SA 4.0 Lista Ilustrațiilor - 5
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Bencze | Ünige | participant | Instiuție Nedefinită |
| Gál | Szilárd Sándor | participant | Muzeul Judeţean Mureş |
| Soós | Zoltán | participant | Muzeul Judeţean Mureş |
| Toda | Oana | participant | Muzeul Judeţean Mureş |
Raport:
Clădirea de la Bichiş, strada Principală nr. 171, este unul dintre cele două conace ale perioadei moderne încă păstrate pe teritoriul localităţii. Ambele construcţii sunt atribuite familiei nobiliare Kemény. Conacul cercetat în anii 2018 şi 2019, este situat în partea de nord a satului, în dreapta şoselei DJ107G, care duce înspre Luduş. Se găseşte pe o terasă situată pe versantul de vest al unuia dintre dealurile care încadrează valea Râului Aţintiş. Până în momentul realizării diagnosticului edificiul nu fusese înregistrat ca sit arheologic.
Cele două campanii arheologice au avut scopuri diferite: în 2017 s-au efectuat cercetări pentru stabilirea cotelor de fundare şi a fazelor constructive, în vederea proiectării intervenţiilor de restaurare şi consolidare a clădirii, iar în 2018 s-au realizat săpături preventive, în contextul finalizării proiectului privind lucrările de reabilitare şi extindere ale construcţiei.
Unităţi de săpătură realizate (Fig. 1):
an unitate poziţionare dimensiuni finale (m)
2017 C1 exterior N 2x3
C2 3x3
C3 P5 NV 1,6x1,6
C4 exterior S 1,5x1,5
C5 P1 SE 1,5x1,8
2018 C6 P7 SV 2,7x1,5
C7 P7 N V 3,5x2
C8 P8 V 3x2,9
C9 P6 V 6x3
C10 P7 S 1,5x1
C11 exterior V 8x4,40
C12
SI
curte E 20x20x0,5
S1 1x16
S2 1x18,5
S3 1x18,5
S4 1x10,5
Cu excepţia unor mici diferenţe între zonele
cercetate, stratigrafia generală a sitului este:
- depuneri contemporane;
- acumulări favorizate de demolări şi refaceri din secolele XVIII-XIX (intervenţii la fundaţii, depuneri în urma demolării unor structuri mai vechi, niveluri de călcare); acestora le corespund structuri zidite (manşonarea soclului, două extensii înspre est, refacerea intrării principale şi adosarea unei terase de acces la faţada sudică);
- depuneri şi niveluri de călcare din secolul XVII; alături de trei faze constructive încadrabile aceluiaşi interval;
- nivel de arsură la nord (pregătirea zonei pentru construcţie?);
- depunere anterioară perioadei moderne şi ulterioară locuirii preistorice;
- nivel cu material aparţinând Culturii Wietenberg;
- depuneri succesive, sterile arheologic (procese geomorfologice), peste lutul galben.
Principalele rezultate ale cercetării
Casetele C1-3 şi C11-12 au vizat cercetarea colţului de nord-vest al clădirii unde se află pivniţa mare, intrarea de pe faţada de vest şi prima extensie a clădirii vizibilă pe paramentul faţadei de nord. Astfel s-au observat cotele de fundare ale conacului în acele zone. Totodată s-a constatat faptul că solurile argiloase succesive dau naştere la alunecări de teren, ceea ce a determinat fisuri majore şi reparaţii dinspre interiorul pivniţei ale peretelui acesteia încă din perioada modernă. Pivniţa a beneficiat de o a doua intrare, obturată la finalul secolului XIX sau începutul secolului XX, când întreaga clădire a primit şi un soclu de ranforsare (manşonare), din cărămidă. Vechile fundaţii ale intrărilor din perioada renascentistă târzie şi de la finalul secolului XIX au fost cercetate la faţada de vest (C11-12) (Fig. 2). Intrarea de secol XVII corespunde amprentelor unei scări duble surprinse în parament, care încadrau ascendent şi simetric întreaga faţadă de vest. În secolul XX un portic a fost adăugat, ocazie cu care la nivelul fundaţiilor au apărut depuneri cu dărâmături şi nivelări în acea zonă.
Extensia de pe faţada de nord a fost realizată în elevaţie tot în secolul XVII, după cum indică bolta pe console a încăperii P5, însă refoloseşte la fundaţie un zid suspectat ca aparţinând unei faze mai vechi (Fig. 3). Lipsa materialului arheologic relevant (din C2-3) nu permite o datare mai precisă. Dat fiind faptul că cercetările arheologice nu au surprins contexte sau artefacte din epoci istorice anterioare secolului XVII, se poate presupune o limită cronologică inferioară tot la debutul acestuia şi pentru fundaţia amintită.
Manşonarea clădirii a fost surprinsă şi pe latura de sud, în apropierea intrării în pivniţa mică (C4). Terasa de acces din zonă a fost adăugată la începutul secolului XX, însă pivniţa mică aparţine primei faze constructive.
Pe latura de est a clădirii, în continuarea încăperilor de secol XVII, se disting două faze de extindere a edificiului. Ambele se datează anterior tencuielii cu decor istorist, însă au fost efectuate succesiv, cândva pe parcursul secolului XIX. Zidul perimetral de est al celei mai timpurii dintre ele, a fost complet demolat până la nivelul fundaţiei la ultima extindere. Tot atunci s-a renunţat la încăperea de baie (latrină?) compartimentată identificată în P6. Paramentul zidăriei de vest a P6 a fost refăcut pe fundaţii care suprapun umpluturi de secol XVII-XVIII. Un bazin de colectare de formă cilindrică (încă vizibil) funcţionase şi la exteriorul P9, în colţul de nord-vest. În încăperea P7, s-a surprins o structură de mici dimensiuni de formă patrulateră, adosată clădirii, care ar putea fi o latrină anterioară fazelor de secol XIX. În P8 au fost surprinse două ziduri anterioare secolului XIX, a căror datare mai exactă nu a putut fi stabilită. Săpătura s-a extins şi adâncit în zonă atât cât au permis lucrările de subzidire şi statica edificiului.
În zona afectată de construcţia noii aripi a clădirii dinspre est nu s-au conturat structuri istorice. Prin C5, în încăperea P1 a fost cercetată o instalaţie de încălzire din secolul XVII (Fig. 4). Avea un şemineu deschis pe latura de vest, cu bază rectangulară şi o semicalotă a cărei amprentă se păstrează alături de cea a peretelui său de nord, şi de geneza arcadei frontale; construcţia unei sobe în acest punct a fost prevăzută în proiectul iniţial al clădirii. Aceasta a fost înlocuită cu o sobă închisă într-o fază mai târzie. Un incendiu a condus la renunţarea la instalaţia cu cahle cel mai târziu la finalul secolului XIX. În substrucţia sobei, deasupra extradosului de boltă al pivniţei mari, s-a surprins o umplutură cu cenuşă şi mult material arheologic ilustrativ pentru cultura materială a conacului în
Epoca Modernă.
Cu toate că Bichiş beneficiază de menţiuni documentare ale familiilor posesoare încă din perioada medievală, pentru clădirea cercetată nu se poate discuta despre o fază anterioară secolului
XVII. Sursele amintesc două clădiri rezidenţiale dispărute (un conac mai timpuriu în care s-a născut, în anul 1607, principele Transilvaniei Ioan Kemény şi un altul, menţionat şi ilustrat în lucrarea lui Balázs Orbán, în proximitatea actualei primării), însă edificiul cercetat se diferenţiază clar de acestea. El păstrează, drept cele mai vechi elemente, piese sculpturale renascentiste, anterioare secolului al XVII-lea, spoliate şi utilizate ca material de construcţie la ridicarea sa.
În concluzie, o primă fază de secol XVII a conacului cuprinde P1-P3, realizate într-o singură etapă, P4 şi P5 în altele două, succedate foarte aproape în timp, fapt dedus în urma cercetărilor de parament. La intrarea de vest s-a surprins faza de secol XVII, una de secol XVIII (cel mai probabil) şi o a treia din secolul XIX. Pentru secolul XIX se remarcă, în P6-P9, nu doar extinderea clădirii, ci şi recompartimentarea sa drastică în ultima etapă (Fig. 5).
Bibliografie: